Poezia supozitor

poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor. Acesta e al doilea vers din primul poem (cel titular) al volumului Jos realitatea! de Florin Iaru (Editura Paralela 45). Desigur, pentru cine alege această cale la intrarea în sine a poeziei, e mai bine ca ea să fie netedă, unsuroasă și fără asperități de natură a leza locuri atît de gingașe.

Florin Iaru este considerat un nume reprezentativ al Generației 80, totdeauna citat între primii 5-10 reprezentanți ai acesteia, prezență marcantă la Cenaclul de Luni și în memorabilul volum Aer cu diamante (1982), în prefața căruia mentorul grupării, Nicolae Manolescu, îi remarca vivacitatea și „puternica inteligență“. După trei volume de poezie (1981, 1984, 1990), autorul nu a mai publicat versuri vreme de aproape 30 de ani. Revenirea sa la poeme, cu un volum succint, stîrnește un inevitabil interes. Mai ales că, din nucleul dur al poeților „lunediști“ destui au dispărut prematur din lume sau doar din spațiul liricii noastre. Între timp, Florin Iaru a fost de toate – inclusiv vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, unde niciun act nu-i păstrează semnătura – numai poet nu.

Volumul recent al lui Florin Iaru oferă de la început și pe tot parcursul lui o contradicție: deși o proclamă urîtă, mizeră, tristă și o vrea doborîtă (Jos!), poezia din carte se hrănește exclusiv din această realitate în tot ce are ea mai sordid și mai ales din limbajul cotidian saturat de obscenitate. Textele uzează prea des de numirea neaoșă a părților anatomice, a actelor sexuale, așa cum, de la o vreme, a devenit un obicei în limba noastră auto-proclamată dulce și frumoasă.

Dar cineva (un poet) care urăște realitatea, vrea s-o transceandă, o dorește „jos“ pentru a fi deasupra ei, ar trebui să se refugieze într-o Nirvană, în zone angelice sau măcar într-lume confecționată pe potriva lui, o Castalie mărgelată cu sticlă, dacă nu cu diamante aeriene.

Florin Iaru alege dimpotrivă o scufundare, o bălăcire în realitate care devine excesivă și plictisește pînă la urmă. O femeie coboară din pat, după ce e futută perfect. Iar partenerul o observă cu răceală și necruțare în tot ce are mai urît: părul decolorat e o claie de fîn, / picioarele cu tîrlici sînt un monument de varice/ iar cînd se întinde, gemînd,/ o bășină mică linge așternuturile. Strofa care urmează nu întoarce lucrurile spre altceva, ci se stinge în redundanță. Este un alt aspect care contrariază cititorul la noile – sau doar nou-apărutele – poeme ale lui Florin Iaru. Textele încep adesea vijelios și se sting la final în pasaje terne. Însuși poetul o spune explicit, cu propriu-i semn de exclamare: Rămîne memoria și transcrie pe garduri veline/ discursul mic și obscen! Chiar în acest poem, după distihul citat mai sus, urmează un vîrtej de întrebări pe care personajul liric ce spune „eu“ și le pune. Apoi, din păcate, textul se topește în derizoriu, curat ca o vomă poetică în closete divine. Cu versurile: Și încuie dracului ușa de la antreu!// Ce tupeu?/ Auzi mortăciune? Încuie bine!

cîteva texte sînt reluări ale motivului femeii dorite de toți care îmbătrînește și decade, nu mai stîrnește admirația și pofta. Visătoarea lui Iaru este o Pena Corcodușa, o Domnișoară Hus, dar una prea de toată ziua. După ce a supt kilometri de pulă, a băut ligheane de spermă etc., ea ajunge firesc să nu mai fie minunea care scotea fututul din om. Devine o hoașcă nefutabilă și doldora de amintiri. Tot ce mai mormăie e atît: „Pula mea!“. Mă rog, e regretabil, dar e destinul oricărei creaturi longevive. Poetul însuși a trecut de 65 de ani și nu mai e atît de sexy ca-n junețea în care versurile îi clocoteau de imagini puternice și mai puțin de vorbe buruienoase. În locul descîntecului Domnișoarei Hus, ceea ce mormăie Visătoarea e prea simplu și decepționant.

Unele poeme mai lungi (Inimitații, La masa tratativelor) sînt confuze, lipsa lor de limpezime este obositoare. Altele, care se vor jucăușe-urmuziene, ca Oximoronul și manivela sînt greoaie față de modelele lor: Apoi a venit oximoronul cu nota de plată./ Manivela dormea, suflecată. Tipul de glumițe gimnaziale (Neutrino cît capra, Pe lîngă corpul fără soț) pot fi simpatice la un adolescent care își caută calea. La un poet… canonic provoacă o ridicare din umeri.

Cu uimire și regret față de un poet pe care l-am admirat, îmi vine să cred că poemul cel mai bun este cel care figurează în sumar la pagina 13, dar care (curat ghinion!) lipsește din interiorul cărții. E vorba de Prînz în familie care apare la cuprins – ca și Poetul și numai poetul – la numita pagină nefastă. Dar numai al doilea poate fi citit acolo.

De cîteva ori, poetul pare că ia seama la reușitele lui puține și se ia în rîs: Versurile/ sînt ca niște floricele./ Bășina porcului. Pizda țigăncii. / …/ FUT/ Versuri de dat la gazete./ O poezie de căcat/…/ Ia nu mai mînca, bă, căcat.

Nu e nimeni de vină că buchetul de revenire în poezie al lui Florin Iaru conține numai fire de Taraxacum officinale și Lamium purpureum, măcar ele sînt comestibile. Poetul poate produce însă elixiruri mai puternice decît un supozitor alunecos.

Textul cel mai frumos dar și cel mai trist, măcar că se termină moale, este – în aceste condiții – Am văzut totul. Poetul a văzut totul prin satelitul Telestar, primul satelit de comunicații/ îngăduit în socialism: înmormîntarea lui Kennedy, pe Ceaușescu în balcon (cel din 1968, înțelegem), pe Armstrong ca un bețiv imponderabil, pe Nadia luînd zece și în final revoluția în direct. Apoi n-am mai văzut nimic./ Mai zboară Telestar?// Sau a căzut?/ A căzut/ Fie-i țărîna ușoară. Așadar autorul recunoaște că s-a rupt ceva în șirul viziunilor sale odată cu 1989 și imaginea „a căzut“. Telestar 1 – cel care avea doar 77 de kg față de cele 7 tone ale lui Telestar 19 de anțărț – a căzut.

Eu nu mă împac cu situația și sper că Florin Iaru poate să se ridice. La cea mai înaltă ficțiune și încă un stînjen.

P.S.: Florin Iaru păstrează grafia cu î și sînt, de aceea am adop­tat-o și eu în cronică.