Fata din Levant

Despre aventura fiinţei interioare în lumea necunoscută a propriei biografii scrie Liliana Ursu în cea mai recentă carte a sa, Fericita lumină (Editura Baroque Books & Arts, 2019); fiinţa pleacă din sine, uită locul acela, cum Cain nu mai are memoria Edenului, ci doar sentimentul şi închipuirea lui, călătoreşte în felul nomadului, aşteptîndu-şi propria viaţă („de fapt, toţi anii/ mi i-am petrecut într-o gară/ unde am aşteptat/ ce­ va neînchipuit de frumos/ să se întîmple/ să mă ajungă din urmă/ viaţa mea şi să mă ia cu ea/ aşa cum te ia de mînă/ un copil,/ cu toată încrederea, inocenţa şi iubirea”, scrie Liliana Ursu în Aşteptare nădăjduitoare), o viaţă reinventată, cu amintiri noi, într-o continuă şi febrilă iniţiere, urmînd un „scenariu” care se găseşte într-un motto din Italo Calvino: „Ajungînd într-un oraş nou, călăto­ rul regăseşte/ un trecut al lui pe care nu ştia că îl mai are:/ stranietatea a ceea ce nu mai eşti sau nu mai posezi/ te aşteaptă la liman, în locurile străine…”. Poetul din Fericita lumină nu se întoarce în trecut pentru că nu mai există reperele sigure, fixe, ştiute ale acestuia, ci înaintează înapoi, într-un trecut care are viitorul său întrucît, iată, fiinţa (re)creată oriunde nu e aceea care va fi fost, ci aceea care va fi: „ca ieri facerea poemului/ cînd îngenuncheam în singurătatea odăii/ şi semănam stele/ ca ieri rochia, cu flori de cireş/ coşul cu rodii/ şi trupul tînăr la între­ cere cu marea,/ ca ieri puşca de vînătoare/ şi tu, copil la vîsle, speriat de marele fluviu/ ca de un urs./ tu din care ai plecat de mult/ cu atîta iubire ferind sub cămaşa albă/ porumbelul zbătîndu-se chiar pe inima ta/ şi-n spate cu rucsacul plin cu prepeliţe cal­ de încă,/ vînatul tatălui,/ şi tu,/ copil să ascunzi porumbelul/ sub cămaşa albă cusută de mama în livada cu migdali,/ tu, încercînd să salvezi o viaţă cît de mică,/ o viață de porumbel cît tot cerul cu stele” (Ca ieri). Trecutul fiinţei din poemele Lilianei Ursu e oraşul necunoscut al lui Calvino, un teritoriu al imaginilor şi semnelor noi pe care cel plecat din sine le caută cu înfrigurare pentru a se reconstrui: însăşi facerea poemului, coşul cu rodii, rochia cu flori de cireş, porumbelul ascuns sub cămaşa albă conturează un segment din noul trecut, refugiul în a cărui tinereţe se ascunde „cu inima beată de fericire”: aici e noua istorie a lumii, pe care o spun hărţile vechi de prin „anticariatele Traciei” ori din „tîrgu­ rile adormite de la Pontul Euxin”, în palpitul unei inimi „de o mie de ani” care şi-a găsit pieptul unde să bată şi tot aici călătoriile nomadului reconstruiesc un spaţiu dintr-un trecut pe care nu ştia că îl mai are, (re)configurat în drumurile la Buenos Aires, Strasbourg, Braşov, Sibiu, Apold, Bistriţa, Valea Iepurelui, în America şi Insula Gotland: în sfîrşit, aici sînt noua casă şi cuvintele unei limbi ce părea „moartă”, vorbită, poate, cîndva, de o străină gură: „piue, dîrste şi vîltori/ cuvinte-comori, salvate cuvinte/ cu iz de lînă ca spuma laptelui/ şi de liliac şi levănţică,/ precum vechile cergi/ la rîndul lor salvate/ în cîte un muzeu al satului astral./ teascuri de fructe, coşere de uscat poame,/ în sfîrşit, un chimnicar sau paturile/ pentru mere, pere şi gutui/ din şura cu mi­ nuni de la Apold/ şi o catargă, cuvînt catarg/ de fapt o mică sanie/ pentru aducerea lemnelor din pădure,/ pentru focul cel de toate zilele./ talpa, uşorii, rosturile/ într-un cuvînt salvat şi salvator: casa/ pe muche de deal,/ pe povîrniş de minte/ sau dintr-o stelară vale,/ case ca o auroră boreală/ în palma bunului Dumnezeu aşezate/ şi sub Acoperămîntul Maicii Domnului/ sau/ despre mica, marea poves­ te a vieţii/ din satele mele transilvane/ rostite cînd şi cînd/ de o gură/ din Rai” (Cuvinte scoase din uitare).

Cum se vede, călătoriile iniţiatice în lumea nouă a propriului trecut se învăluie într-o fină, acroşantă religiozitate; numai că sentimentul religios din poemele Lilianei Ursu nu e acela de pe Calea Damascului, ca în atîtea alte paradigme lirice pentru că, iată, poetul îl ascultă pe Dumnezeu „în tă­ cerea mea”: El e „focul viu” dinlăuntru sau focul din „cubul de gheaţă al lumii”, numele e scris de poet cu una dintre inimile sale („sigur poeţii au mai multe inimi/ dar numai una singură/ Îi scrie pe Dumnezeu”, spune Liliana Ursu în Sigur poeţii au mai multe inimi), fiinţa Sa fără de fiinţă se află, cu o asociere surprinzătoare, în povestea „cămăşii ursului” din saga islandeză (E vremea), în bi­ blioteca lui Borges, unde e „lumină ca în chivot” (Adierea unui oraş în viaţa mea) sau în „rugăciunile prunceşti” ale unei fetiţe care lasă, în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, un coşuleţ cu zmeură, într-un poem antologic: „o fetiţă a lăsat un coşuleţ cu zmeură/ în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul/ şi un bileţel pe care a scris cu litere mari, de tipar:/ «După ce mîncaţi zmeurica/ vă rog să luaţi coşuleţul/ cu voi, în cer,/ şi să-l daţi bunicului care l-a împletit/ cu atîta dragoste pentru noi»” (Taine). Fra­ pantă este frecvenţa în poemele din Fericita lumină a unor cuvinte precum rodie, fragi şi zmeură, care capătă dimensiunea unor metafo­ re obsedante; rodia, asociată intimităţii şi dragostei este „ocolul meu purpuriu”, spaţiul închis, protector şi, în aceeaşi măsură, reformator, zmeura şi fragii sînt ofrande din „rugăciunile prunceşti” ale fetiţei din Taine şi copilului „cu plete aurii” din Copilul cu plete fericite care aşază fragii cuvintelor în „micuţul lui coş de la Mănăstirea Horezu”; dar, în creştinism, rodia e simbolul Bisericii, adunînd credincioşii precum fructul seminţele sale, iar fragii, zmeura şi căpşuna figurează pe ornamentele bisericilor, semnificînd „trecătoarele desfătări lumeşti”: înaintînd în propria biografie, aşteptîndu-şi viața pentru a o lua de mînă, fiinţa se reconstruieş­ te în orizontul unei noi religiozităţi, în structura de profunzime unde se unesc lăuntrul, purpuriul rodiei şi roşul mătăsos al fragi­ lor, cu Dumnezeu însuşi.

azi noapte în vis am scris/ tot domul bibliotecii naţionale./ ca pe un brad de Crăciun l-am împodo­ bit/ cu poeme/ despre o fată din Levant,/ despre oraşele invizibile din sîngele ei”, se spune în Odă Bibliotecii; Liliana Ursu este o fiinţă solară, e fata din Levant care suspină „în toate nuanţele Mediteranei”, ascultă, alături de Beethoven, Vanghelis, „prietenul meu grec”, e ultimul bizantin din „barca mică” a unui pescar pe apele Bosforului, se împarte între „melancoliile Egeei”, visul/ realitatea de pe zidul cu olane de la Balcic şi lumea reînviată în „peştera din Patmos”: Sudul e departele din poezia Lilianei Ursu – insulele de unde adie mireasma bucuriei în briza Mediteranei, Patmos, înain­ te de toate, însemnînd dumnezeirea, tinereţea şi energia luminoasă a melancoliilor din numele ca o „litanie bizantină” („Rodos, Evia, Eghina,/ Thasos, Poros şi misticul Patmos/ pe toate le port în sînge şi în vers”, se spune în Scrisoare nepoţilor), peisajele marine cu „calcar, soare, beatitudinea apei” şi laurii sălbatici, semnifi­ cînd fericita lumină şi seva vieţii în bucurie, capătul călătoriei, unde fiinţa îşi regăseşte sinele pierdut: „pe un deal, între un smochin şi un migdal,/ sau pe o mică plajă, cu marea pierdută peru­ zea,/ îţi legeni verile/ şi cîntăreşti iubirea/ pe talgerul de foc al inimii tale de nomad/ din cînd în cînd mai împrumuţi lumină/ din albul stîncilor virgine/ şi o aşezi la grindă/ să o pictezi cîndva// iar eu mă leg de acest poem/ asemeni lui Ulysse de catarg / să nu-i mai aud cîntecul/ nici capul să nu mi-l mai îngrop/ în pletele tale arămii, cu gust de migdal:/ în mine te caut de mult” (Marea, pierdută peruzea).

Liliana Ursu este pentru totdeauna a Sudului, trăind, cum spune, acasă în noua biografie a unui iradiant aproape-departe. Loc ferit, din urmă cu cinci ani şi Fericita lumi­ nă sînt cele mai importante cărţi ale unui poet de la primul nivel valoric al liricii noastre de azi.