un moment crucial în existența lui Pavel Chihaia l-a constituit discuția avută în 1946 cu prietenul său Petru Dumitriu, în urma căreia și-a dat seama că drumurile lor se vor despărți inevitabil: „[…] discutam despre eforturile comuniştilor de a robi societatea românească, în primul rând intelectualii – ceea ce s-a întâmplat nu după multă vreme. Şi atunci Petru mi-a încredinţat un gând al său (nu voi uita privirea lui aţintită către viitorul sumbru care ne aştepta pe toţi), că în societatea care urma să apară nu vor mai fi decât stăpâni şi sclavi. Deci vor fi cei care vor conduce şi o masă de orbi supuşi care vor înfăptui ceea ce li se va porunci. Şi a adăugat cu vocea lui profundă, gândind la acest viitor care i se releva: „Eu nu vreau să fiu sclav. Nu îndur sclavia”. În clipa aceea, pentru întâia oară, am simţit că un principiu important mă desparte de Petru Dumitriu. A fost ca şi cum s-a adâncit o prăpastie şi fiecare am rămas pe o altă margine. În sinea mea mi-am spus că fuga de sclavie nu poate fi demnitate, că demnitatea mea este a sclavului care îşi păstrează iubirea de semeni şi o lumină interioară alta decât a raporturilor sociale” (apud România literară, nr. 41/2001).
Consider această discuție ca fiind paradigmatică pentru tot ceea ce va fi însemnat destinul scriitoricesc frânt al unei întregi „generații pierdute”. Într-o lume împărțită în stăpânitori și stăpâniți, după vechea lege a firii, Petru Dumitriu nu a vrut să îndure sclavia (dar, de fapt, a devenit sclavul de lux al puterii comuniste), iar această intenție este de găsit și în spusele unui personaj din viitoarea Cronică de familie, Bonifaciu Cozianu: „Sunt două soiuri de oameni: cei care le poruncesc altora să-și taie gâtul între ei, și cei care primesc și execută porunca. Doresc să trec din această a doua tagmă în cealaltă și să mă fac din nicovală ciocan și din cal călăreț”. Aidoma personajului său, vedeta Petru Dumitriu se făcuse ciocan (și seceră), în timp ce anonimul Pavel Chihaia devenise o victimă a sistemului nou instaurat, căreia nu-i rămânea decât să asiste la jalnicul spectacol oferit de fostul prieten: „Seara, promenadă solitară pe faleză, unde se fac pregătiri pentru turnarea filmului Pasărea furtunii, după romanul lui Petru Dumitriu. Anonimatul meu mă întristează” (apud rev. cit., nr. 8/2008).
Era sentimentul stării de anonimat cauzat de faptul că debutase promițător cu o premiată piesă de teatru, La Farmecul nopții, urmată de romanul Blocada (din proiectata trilogie Simfonia dobrogeană), apărut cu două săptămâni înainte ca regele să fie alungat din țară. După alarma sumbră dată de Sorin Toma, prin „studiul” Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, romanul avusese parte de două cronici negative, făcute de pe poziții marxizante (B. Elvin şi Al.I. Ştefănescu) și fusese retras după câteva luni din librării, pentru a fi dat la topit. Timp de un ciclu zodiacal, Pavel Chihaia va intra în ceea ce a numit „hibernare”, dar cuvântul trebuie să-l luăm doar în accepție ideologică, deoarece marginalizatul nu a stat deloc: lucra pe şantier câte cincisprezece ore pe zi, restul timpului rătăcind în căutarea unui alt loc de muncă.
Să nu uităm activitățile subversive ale lui Pavel Chihaia din cadrul Asociaţiei „Mihai Eminescu”, între anii 1946 şi 1948, care se opunea bolșevizării ţării, și cele două arestări nesoldate cu ani de pușcărie, din lipsă de probe (nu au putut fi găsite probe pentru Tribunalul Poporului!). Însă, la sfârșitul „obsedantului deceniu”, norocul i-a surâs și i-a schimbat cursul vieții, deoarece fostul său profesor George Oprescu, director la Institutul de Istoria Artei, a reușit să-l angajeze la Secţia de artă medievală. A avut loc o nouă calificare „la locul de muncă”, superioară acelora de figurant și de zidar (la construirea noii orânduiri), pe care le practicase și care nu i se potriviseră deloc… Cu atât mai mult, cu cât studiile de medievistică erau neangajante din punct de vedere ideologic.
Nu doar din teama să nu-și piardă locul de muncă, ci și din complexul resimțit de cineva care intră într-un domeniu nefamiliar, fostul zidar-figurant a studiat și a muncit cu o pasiune de necrezut, astfel încât, la capătul a două decenii, a ajuns să fie un reputat specialist, nu numai în țară, prin publicarea a 70 de studii și a patru cărți de referință pentru istoria culturii noastre medievale. Asemenea unui personaj, Vasile Beldiman, din narațiunea eliadescă Ghicitor în pietre, inițiatul în noua profesie – o adevărată vocație – ar fi putut spune: „[…] după câte m-am lămurit eu, niciodată omul nu se așază la întâmplare. Fiecare se așază după cum îi este scris”. Dacă, pentru Vasile Beldiman, unele pietre ascund tâlcuri, în ele putând fi descifrat viitorul după formă, după anumite colțuri sau după direcția în care sunt așezate, pentru filologul Pavel Chihaia, pietrele și lespezile își dezvăluiau înțelesul tot atât de repede cât literele unei cărți pentru un inițiat care știe să citească palimpsestic (cu ajutorul notițelor dintr-un caiet al lui Al. Odobescu, a reușit să descopere un complex ecleziatic rupestru în regiunea Buzăului).
așa se explică faptul că, deși era adeptul deplasării pe teren, Pavel Chihaia a făcut descoperiri științifice chiar în… muzee, unde totul este deja clasificat şi evaluat. El nu s-a oprit la aparenţa de exponate a unor lespezi, ale căror taine au fost decriptate de alți specialiști, ci a „ghicit” semnificații dincolo de aspectele catalogate a fi definitive. Numai așa graiul lespezilor i s-a dezvăluit celui ce s-a străduit să-l dezlege, confirmân- du-i atât nimicnicia, cât și grandoarea ființei umane. Astfel, medievistul nostru a ajuns să susțină la Sorbona teza de doctorat Immortalité et décomposition dans l’art du Moyen Âge. Cum de a fost posibil ca în Renaștere (care înfățișa formele omenești în dimensiunea lor eternă) să existe și tendința de a concepe degradarea fizică a omului, chiar și după moarte? – aceasta era întrebarea de la care a plecat cercetătorul în investigațiile sale.
Dar a plecat și din țară, dând vieții sale un nou curs, după asumarea, timp de trei decenii, a exilului interior. Astfel, Pavel Chihaia a făcut pasul spre adevăratul exil, împlinindu-și „identitatea în ruptură” (potrivit sintagmei împrumutate de la Sorin Alexandrescu). În străinătate, el a renăscut spiritual, publicând trei cărţi în Danemarca, câte una în Germania și în Spania, precum şi o serie de studii devenite de referință. Pentru a nu fi suspectat de pulsiuni protocroniste, citez din ceea ce scria, după publicarea tezei de doctorat, în 1988, reputatul specialist Pierre Chaunu, nicăieri altundeva decât în „Le Figaro”: „În evoluția figurilor funerare sculptate – care apar către anul 1100 – remarcăm în 1370 un fenomen straniu, reprezentarea defunctului in transis, arătându-se la lumina zilei ceea ce multă vreme a fost ascuns sub pământ. Șirul acestor sculpturi ciudate este deschis de monumentul cavalerului François de la Sarra (lucrat între 1363 și 1370), din localitatea La Sarraz: el înfățișează pe cel care l-a poruncit și l-a dorit astfel, în urâciunea realistă a descompunerii biologice. […] Întreaga Franță a cunoscut aceste ciudate înfățișări, care s-au întins treptat peste tot Occidentul./ Pavel Chihaia nu este nici primul, nici singurul care a cercetat acest fenomen artistic: Marcel Aubert, J. Huizinga, E.N. Kantorowicz, Emile Mâle, Erwin Panofsky, Alberto Terenti și alții s-au întrebat care este raportul artei cu moartea și lumea de dincolo –, dar nimeni nu a fost atât de fascinat de strania schimbare care a survenit la sfârșitul secolului al XIV-lea și în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, nimeni nu a mers așa de departe. Această carte a apărut ca un miracol. […] A face cercetare în astfel de condiții și a reuși să publici la Madrid o carte scrisă la München, în franțuzește, cere un adevărat eroism și ține de miracol”. (apud „Vatra”, nr. 6/1995, p. 34). Desigur că este vorba despre miracole (dar nu medievale, ci contemporane nouă) apărute nu în condiții tocmai prielnice studiului, pe care Pavel Chihaia le avusese în țară. Frecvent colaborator la postul „local” Radio Europa Liberă, exilatul a întreprins aprofundate cercetări „pentru un alt Ev Mediu” fiind consilier educativ la un liceu francez din capitala bavareză.
î ntr-un interviu din 1995, Pavel Chihaia făcea un amar bilanț: „Opera mea literară, cu un singur roman, cu fragmentele altor romane, cu interviuri și mărturisiri, ar putea fi comparată de un critic neîndurător cu un pieptene cu mulți dinți săriți sau cu o dantură remarcabilă însă cu dinți lipsă”. (Ibidem, p. 32). Acesta a fost motivul pentru care s-a aplecat din nou asupra manuscrisului la romanul Hotarul de nisip, început în anii stalinismului, unde personajele trăiau drama persecuţiilor comuniste şi a încercărilor eşuate de evadare din țară (plaja constănţeană este hotarul care separă ţara sovietizată de întrevăzuta promisiune de libertate a mării pentru lumea liberă). Iar un al doilea roman început, Cearta sufletului cu trupul, avea drept ax ordonator experiența exilului, cu trimiteri contrastive la realitatea occidentală și la sensibilitatea religioasă a creștinismului ortodox.
Și totuși, amprenta nedefinitivului a rămas: „Tot timpul am avut impresia nedesăvârşirii. De câte ori am întâlnit prin arhive manuscrisele găsite fără încheiere la moartea unui scriitor, de câte ori am privit contururi schiţate pe pânză în ultimele zile ale unui pictor, apoi partiturile rămase fără sfârşit, am gândit că numai zeii îşi pot contempla în întregime – dincolo de timp – creaţia. M-a nemulţumit gândul că opera mea va traversa secolele sub un veşmânt sărăcăcios, altul decât cel mărturisit mie însumi” (Ibidem, p. 41). Aceeași nedesăvârșire a resimțit-o Pavel Chihaia și în privința cercetărilor științifice: „Viaţa unui cercetător poate fi asemănată cu un copac ale cărui crengi în creştere apar de-abia răsărite din trunchi, altele atingând rotunjimea coroanei, oricum, cu rădăcinile în continuă căutare a temeiurilor, a documentelor. Mai totdeauna, la moartea unui cercetător rămân căutări la jumătatea drumului, altele părăsite dintr-un motiv sau altul” (apud „Apostrof”, nr. 4/2017). Și tot așa, dintr-o nedesăvârșire în alta, fără a avea conștiința apartenenței la „generația pierdută” („în posteritate fiecare murim singuri”), Pavel Chihaia a ajuns să se săvârșească, plecând in transit, „acolo sus, unde poți cuprinde dintr-o privire conturul ferestruit al pământului și adâncimile cerului”.