Între tinerii poeţi ai anilor 1970 „un pic prea exaltaţi/ pătimaşi, hipnotizaţi de lumea de dincolo,/ strecurându-se printre colţii lumii de-aici“, Adrian Popescu aducea o lume, Umbria, o poezie a şoaptei şi departelui şi, iată, omul nou, construit după cu totul alte canoane decât cel imaginat într-un scenariu grotesc, de „ordinea zilei“: omul nou al lui Adrian Popescu este omul în formă de S: „Un S, o sârmă-ndoită de degetele lui Dumnezeu/ între police şi index,/ între pedeapsă şi inspiraţie,/ asta sunt eu de-acum: un om în formă de S./ Cu câtă pricepere m-a lucrat răbdător Creatorul,/ mi-a modelat încet în multele nopţi coloana,/ crengile merilor din Ardeal pe dealuri/ la fel se-apleacă, tot mai mult, spre pământ,/ în preajma unui cimitir de ţară,/ în grădina unui prieten/ deasupra Teiuşului./ Ca o solniţă de Cellini m-a rotunjit la faţă,/ un cărăbuş de mai, greoi şi totuşi zburând/ prin livezile vârstei, cândva,/ acum, poposind pe liniile căii ferate,/ mai des,/ pe mâinile care rup pâinea şi toarnă/ în căni vinul aspru din damigeană;/ sub ploaia de vară în lumina Rusaliilor./ Un S, o sârmă-ndoită de ochelari cu lentilele crăpate,/ prin care văd ochii albaştri ai lui Iisus/ privindu-mă cu blândeţe“ (S italic). Omul în formă de S, care figurează starea şi „poziţia“ fiinţei, dezvăluindu-i esenţa, taina creaţiei şi blândeţea din „ochii albaştri“ ai lui Iisus, constituie miezul, eul poetic, expresia şi „lucrarea“ sa în lumea Umbriei din toate cărţile lui Adrian Popescu, începând cu Umbria (1971), Focul şi sărbătoarea (1975), Câmpiile magnetice (1976), Curtea medicilor (1979), continuând, în deceniul nouă, cu Suburbiile cerului (1982), O milă sălbatică (1983), Proba cu polen (1984), Vocea interioară (1987), Călătoria continuă (1989) şi, după 1990, cu Pisicile din Torcello (1997), Poezii (1998), Fără vârstă (1998), Umbria (2000), Drumul strâmt (2001), O dimineață în forul roman (2007), Costumul negru (2013), definitivându-şi poezia cu antologiile Umbria, din 2000, 2007 și Poezii. 1971-2018, o frumoasă antologie de autor apărută la Editura „Școala Ardeleană”.
„Abur ce iese din stog“, cum spune cu o frumoasă metaforă, un blând poet „naturist“ sau un poet „de modă veche“, cum se joacă într-o calmă (auto)ironie cu nişte „domni fizicieni“ care n-ar trebui deloc să glumească pe seama căilor ascunse pe unde fuge mercurul, omul în formă de S din poezia lui Adrian Popescu e definitiv al metafizicii: pleacă în călătorii imposibile şi are parte de prietenii stelare, face alianţe cu „înaripaţii“ şi sobolii tainici“, iar trecerea prin labirint e sărbătoare „fără seamăn“.
Tot ceea ce este obiect de studiu pentru „domnii fizicieni“ devine subiect al nostalgiei tărâmului pierdut pentru omul în formă de S care caută miezuri alchimice, învaţă dialectul safirului în speranţa de a regăsi „graiuri uitate“, se îmbracă în onix, sardoniu, iacint şi crisolit pentru a fi „numai cu puţin mai prejos decât serafimii“, aplecat peste faţetele unui diamant, simte „ţărmuri şi miresme, insule şi privelişti“ din lumea pierdută, aceea a solitudinii pline de voci, pe drumul chihlimbarului se va fi petrecut „în altă viaţă“, pe când lava era „cel mai răcoros aşternut“, iar astrele, mineralele, pietrele şi metalele străluceau prin „luncile Paradisului“: de la reacţia (chimică, fizică) a „domnilor fizicieni“ vorbind o limbă „uscată, de lut“, la atracţia luncilor Paradisului, unde străluminează focul care forjează memoria dintâi în preţioasele minerale, se jalonează labirintul, coridorul iniţierii fiinţei în limba profetului spre „ostrovul vrăjit“ pe unde roiesc lucruri care nu sunt.
Dialogul cu „domnii fizicieni“ are, însă, şi un alt înţeles. Omul în formă de S, poetul închinând imne Carbonului şi pietrelor preţioase, cu prietenii stelare, în căutarea Edenului pierdut, figurează marginalitatea omului credincios într-o lume secularizată şi, deopotrivă, într-o ordine a istoriei literare, singularitatea unei „voci“ venind din Umbria, între oniriştii şi „pozitiviştii“ (pentru că „domni fizicieni“) din poezia anilor 1970. Convins că poetului nu-i rămân decât roua şi cernelurile, broboanele de trudă şi simetria, dar, mai ales, sângele spălând obrazul şi mâinile care ţin cartea, Adrian Popescu dă Sfaturi pentru un debutant, învăţându-l să refuze rimele poleite ce se strâng, de obicei, lângă „moartele convenţii“ şi să nu împartă lumea între cântec şi ţipăt; se plasează între sudul însorit, vestul poluat, estul nesfârşit şi nordul sec şi elementar (Apartament la nord), peste tot şi niciunde, adică, în haosul dinaintea Genezei – „un nor scurt risipit de vântul rece-al serii/ alunecând deasupra tuturor,/ un foşnet vag în geamul încăperii“.
mesajul poetului către contemporani e clar: numai cine ascultă de clarele porunci ale cerului va avea acces în lumea dantescă a poeziei, la cifrul acesteia îngropat în fiinţă şi la adierea Spiritului nepătruns. În orizontul acestui mesaj fără echivoc, lirica lui Adrian Popescu a fost inclusă, adesea, mai ales după 1990, în ceea ce s-a numit poezia sentimentului religios. În realitate, toată lirica lui Adrian Popescu, de la Umbria debutului la Umbria „definitivă“, aproape patruzeci de ani, se circumscrie relaţiei dintre poezie şi sacru: „vremea e plină de semne“, scrie poetul în Latin răsăritean, dar nu sunt semnele realului din „cealaltă“ paradigmă poetică a timpului său, ci semnele lăuntrului. De aceea, poezia sa „religioasă“ nu e una liturgică, de amvon, forţa versului stând în sugestie, în lectura sub-textului, urmând jaloane bine camuflate pentru ochiul novice sau, altfel, „ateu“.
Dar poate expresia cea mai explicită a acestui raport genetic se regăseşte în lirica aşa-zis „erotică“ din cărţile lui Adrian Popescu. Scrisă/ trăită de cineva care nu e „prea bătrân pentru a fi scutit de pasiuni fulgerătoare“, dar nici prea tânăr „pentru a se lăsa condus de forţa oarbă şi distrugătoare a pasiunilor“, poezia „erotică“ din oricare volum al lui Adrian Popescu are mereu o proiecţie în metafizic, aparţine aceluiaşi om în formă de S: „Un căluş celest îmi înfundă gura/ Pulberea unei seminţii de stele/ Şi nu vreau să strig sau să chem/ Buzele nu le desfac îndărătnic/ Dar în nesfârşitul văzduh, iubito,/ Cine se poate ţine de mână oare/ Când sting şi aprind abia respirând/ Cenuşa unei stele mai apro piate?/ Încheietura ta de argint e coridorul/ Unei singure note de flaut/ Prin care te strecori aplecat şi/ Iei puţin var pe umeri ca beţivii./ Dar acolo nu mai e nevoie/ Şi blestemul meu se adevereşte/ Tot mai mult de la zei/ Să nu pot povesti niciodată“ (Căluş). Lângă chipul femeii stă un înger care îşi ciopleşte o luntre (De ploaie), în scobitura trupului iubitei îşi fac cuib „rândunicile sfinte“ (Primăvară), sângele lasă pasiunea când e pus într-o amforă, iar cei ce se iubesc fug „ca două lumini pe un astru“ (Fără titlu).
Erosul e mereu, la Adrian Popescu, ceremonial; iar ceremonialul reprezintă unul dintre acele elemente care marchează geneza reciprocă a poeziei şi sacrului, cum dovedeşte Horia Bădescu în valorosul eseu Memoria Fiinţei. Figura lirică asociată erosului şi ceremonialului său sacru e rândunica; „rândunicile sfinte“ îşi fac cuib în scobitura trupului iubitei, cum s-a văzut, poetul caută purpură şi lemn de corabie pentru „dreapta întremare a rândunicii“ (Monedele) şi aude „dulce susur de rândunică“ (Un lemnar), vede o rândunică „lovindu-se în plasa de sârmă a cămării/ Căutând nu pâine, ci fire de sârmă pentru cuib“ (Câţiva stânjeni), o „friză-rândunică“ nimereşte din greşeală în tunelul tuturor spaimelor (O milă sălbatică), în sfârşit, rândunica e (sora) carmelită într-o carte: „Pe o spiră gregoriană se-nşurubează-n eter/ humă călduţă şi vreascuri mărunte duce/ sus la grinzile cerului/ albă pe piept neagră pe spate,/ carmelitană/ Aripile-i scriu o dâră în semiîntuneric/ un anantic stilet pe o tăbliţă de ceară/ intră şi iese grăbită prin ferestrele sparte/ ale magaziei;/ de la trestiile Nilului în Ţara Ardealului/ aduce un potir nevărsat./ Aşezat pe pragul tocit în uşa hambarului/ ospătez o fărâmă de pâine/ şi ea coboară din albăstrimi/ să caute miezuri în crăpăturile lutului./ Pasăre şi om mâncăm în bună voire/ soră o sint, de mine ea nu se mai teme,/ fâlfâie fericită la picioarele mele/ ferecată-n arginturi o carte“ (Rândunica).
Călătoria-pelerinaj, aceea profundă pe care „nimeni nu o cunoaşte cum nu putem şti/ urma zborului de vultur pe cer“, îşi asociază, în cărţile lui Adrian Popescu, categoria lirică a departelui, fixată în poezia noastră de Eminescu; iar departele lui Adrian Popescu e Umbria, joc de cuvinte, muzică şi loc pe harta Italiei dinlăuntrul poetului: „Umbria/ provincie a imperiului/ unde n-am fost niciodată/ depărtarea mea./ Umbelifere/ la marginea drumurilor tale/ dâre de spumă/ în urma roţilor/ te fac mai uşoară printre/ lucruri aeriene:/ această prezenţă a naramzelor/ mai îmbietoare ochiului/ decât femeia însorită/ pe care o mai zăreşti/ la ultimul val de şosea/ fierbinţeala dulce a miezului/ şi/ dintr-o dată acel gust de cenuşă/ penet de lebădă,/ simun peste grădinile după-amiezii/ licărul preferat licorii./ Provincie a Umbriei, Umbria,/ îţi presimt străzile şi terasele,/ seninul şi stelele ce stau deasupra-ţi,/ o ploaie strălucitoare te limpezeşte/ o mireasmă lâncedă te acoperă,/ purpuriu norul picură peste tine/ Umbră şi Ambră, Umbria,/ de care buzele mele nu sunt străine“ (Umbria).
peste tot, în aceste călătorii-iniţiere, aceeaşi gâlceavă a omului în formă de S cu „domnii fizicieni“: „Să fie mai luminoasă o pajişte de fotoni decât/ un lan de secară în asfinţit? Adierea spinului/ mai pură decât mireasma muşeţelului binevoitor?/ Stolul de electroni e o privelişte mai aleasă decât/ o livadă de parmene aurii?“, se întreabă, retoric, în Interregn, pentru ca, în Lumină, dulce penumbră, alternativa la eros şi esenţe să fie încă mai evidentă: „Tu care mă săruţi pe frunte, lumină dulce, soaţa mea,/ uşor, ca într-un vis, printre roţi dinţate şi abatoare/ printre curele de transmisie şi curse de maşini/ printre solemne convenţii şi cutii goale de conserve/ cu mi reasma pădurii de fag“. Dar acest dialog care structurează multe dintre poemele lui Adrian Popescu se poate citi şi altfel: modernitatea (roţile dinţate, abatoarele, cursele de maşini, fotonii şi electronii sunt „bucăţi“ din oraşul poetului expre sionist) şi poetul „de modă veche“ sunt cei doi poli ai lirismului, aflaţi în conflict, în polemică, fără patetisme, retorică, sarcasm ori ironie demolatoare, dar nici cu cedări şi laşităţi.
Bucovina se alătură pe harta călătoriilor-iniţieri ale lui Adrian Popescu Toscanei „în lumina fericită“, cum Umbria Transilvaniei, în aceeaşi categorie a departelui. Pelerinajul continuă în vara adolescenţei prin vămile unei ţări de unde nu este întoarcere, oferind, adesea, imagini de filigran: un borcan cu ciuperci, adus dintr-o călătorie la Suzdal sau descojirea unei portocale într-o casă din Sicilia sunt „amănunte“, gesturi ori sentimente ocazionale, sursa unor inepuizabile tristeţi care ivesc, la Adrian Popescu, poezia. Mulţimea şi diversitatea locurilor (întâmplărilor, gesturilor, sentimentelor, stărilor) explorate de pelerin „de-o viaţă mereu pe cale“ încearcă să reconstituie lumea în mulţimea şi diversitatea ei: în Serbia, cu nume de cetăţi şi porturi, pe unde „adolescenţa mea a strălucit“, în cortegiul magilor venind la naşterea Mântuitorului, în povestea plină de farmecul dureros al unei lumi surpate (cu fostul agronom şi fosta pianistă, polonezi refugiaţi aici, unde meseriile lor nu au nici o căutare), însoţind rândunica, turturica, mierla de apă şi mierla romană, de la trestiile Nilului, prin Roma şi Umbria, în Bucovina şi Ţara Ardealului, în Ţara de Sus a copilăriei şi Umbria care i-a dat lumina în „dimineaţa lumii“ – cele două topos-uri ale liricii lui Adrian Popescu –, acestea sunt drumurile fiinţei mereu în căutarea unei căi care „te scoate spre azur“, înspre Foc, pe unde „stau să îngheţe stelele“.
Călătoria e, în sfârşit, iniţiere în ceea ce e „dincolo de lizieră“, în viaţa de după viaţă, asociindu-şi tema succesiunii inexorabile a vârstelor, a secundelor din vremea fiinţei, ca în amplul poem Pisicile din Torcello, cu promisiunea că, la capătul pelerinajului, îşi va regăsi geamănul astral: Castor pe Pollux, corbul terestru pe corbul ceresc. Omul în formă de S e gata în orice clipă de plecare înspre departele luminii, sub semnul rugăciunii – o sârmă îndoită de degetele lui Dumnezeu –, în ceaţa din pădurile umede ale Bucovinei sau în soarele Umbriei, căutând mântuirea, scăparea sufletului: „Sunt gata-n orice clipă de plecare,/ bagajul meu puţin e la-ndemână,/ un călător prin aer ori pe mare,/ doar ora nu o ştiu cât se amână./ Periplul va fi lung? Vor fi căderi?/ Înspăimântat, cu inima cât acul,/ de lestrigoni şi demonii de ieri/ va reuşi să scape sufletul săracul?/ Va trece de cumplitele strâmtori?…/ pe unde cu lungi căngi se-aţine dracul,/ piloţii-îngeri îl vor scoate-n zori/ din apele ce fierb: sânge mai stins ca veacul?/ Speranţa mea-i s-ajung în marea caldă,/ în Mare Nostrum, să opresc la digul/ de unde-ncep măslinii şi-s copii la scaldă…/ Infern de Fier, mă înspăimântă numai Frigul“.