Vă propun următoarea judecată: întotdeauna trecutul îndepărtat se recitește, cel apropiat și prezentul se citesc mereu cu un scop. Firește, spun lucruri banale, însă ce faci când tot sensul unei vieți crește numai prin relectură? Dan C. Mihăilescu se afiliază unui asemenea club select de cititori. Nu doar din vocație, ca până nu de mult. Ci pornind și dinspre realități tragice. Iată cum invită cititorul în cel mai recent volum:
„În vara lui 2018, când mi se împlinea anul de la accidentul vascular cerebral, după sute de nopți de hărțuială spitalicească și extenuante ore de kinetoterapie, trecut prin umilințe, amăgiri, deznădejde, sete de moarte și foame de viață, prin panică, ură acuzatoare pe soartă, în vara lui 2018, ziceam, am avut pentru prima dată în viață revelația copleșitoare a prieteniei. Nu a fost zi de boală în care să nu am bucuria, uneori chiar stupefacția, unei dovezi de generoasă fidelitate (…)”.
Așa ia naștere și volumul de față, însumând transcrierea rubricii „Podul cu vechituri” din cadrul „Revistei literare” de la Radio Trinitas (la invitația Teodorei Stanciu, venită de la Radio România Cultural). Criticul convalescent scrie cu vădită însuflețire, păstrând în toate argumentul arheofilului. (Auto)tratamentul medicamentos se numește libromanie, calofilie sau bibliofilie. Îl va diversifica în patruzeci de, le-aș spune, episoade interioare, având, fără excepție, în centru, un erou al lumii de hârtie. Că e vorba de scriitori, de figuri emblematice din cultură sau despre sine însuși, toate îndeplinesc o terapeutică profesionistă.
Fugind tenace de „suspicionita răuvoitoare și cârtitoare a scriitorilor”, D.C.M. arată ostilitate față de orice se depărtează de reveriile trecutului. Mizeria și pustiul zilei de acum îl blindează în nostalgia (boierească) din podul cu vechituri. Devenit, oficial, un slujitor al amurgului, D.C.M. se hrănește cu carnea trecutului. Despre arterele lui culturale scrie acum, ilustrate prin cărțile oamenilor luminoși de altădată și a celor din actualitate. Concept într-o stare de vulnerabilitate, Podul cu vechituri se construiește în ritm pedagogic, nu o dată, liturgic. Publicul țintă trebuie că e familiarizat cu efortul spiritual. Așa încât, 40 de infuzii moraliste despre lumea idealizată din trecutul nu foarte îndepărtat oferă alt etaj al progresului interior.
Trebuie precizat că textele, cu câteva excepții, sunt gândite ca un fel de tablete radiofonice, fără pretenții de cronică literară. Pentru publicul larg, aceste schițe empatice, dincolo de elanul moralist, au un rol educativ. În rarele momente când retorica lui D.C.M. se vrea vătămătoare, motivul e unul singur: prezentul decăzut, în care nu e cu putință niciun raport de anterioritate. În două rânduri renunță la șablonul minimal și dezvoltă cronici în adevăratul sens: comentând amintirile lui Petre Stoica și pe cele semnate de Ada D’Albon. „Într-o breaslă caracterizată mai degrabă prin vanitate invidioasă și megalomanie automacerantă, Petre Stoica își conservă capacitatea de admirație, fidelitatea relațională, odată cu respectarea ierarhiilor”, cu solitudinea lui „altruistă, situată euforic la antipodul singurătăților disforic-mizantropice, este lesne acomodată social, combină dibaci ambiguitatea suculentă și ironia tandră cu tradițiile comunității de adopție”, iar „Bulbucata lui Petre Stoica este revelatorul tragicomic al unei regenerări prin degenerare și asimilare forțată”. Despre nepoata lui Mihail Sadoveanu, criticul observă, alături de lipsa oricărui compromis, și a „acomodării automutilante”, faptul că ea trăiește un „exil spiritual și profesional în România” și unul „sufletesc și domiciliar în Franța”.
Actualitatea este pentru D. C. M. o lume post-edenică, scufundată în ignoranță și amoralitate. Dar nu cu totul, căci există niște smintiți luminoși care formează o familie de spirite privilegiate. Dintre contemporani, admiră pe Theodor Baconschi și anticariatul lui „epifanic”, pe Costion Nicolescu și nevoia lui vitală de-a exemplifica „oamenii-punte” între lumea culturii și cea teologală, pe Adrian Majuru – care trezește consumatorul „de istorii și amintiri fabuloase într-un prezent desfigurat, umilitor și dezumanizant”.
De fapt, D. C. M. admiră indivizii cu care împărtășește pasiunea paseistă dincolo de o lume virtuală. Fire crepusculară, mișcându-se în geografia unei istorii a intimităților, criticul dispută propria expresie și, cu siguranță, existență. Cândva, un prieten drag îmi reproșa că ceea ce fac este risipire întrucât prea puțin, multe prea puțin din lecturile zilei ajută la devenirea mea. Soluția lui era să citesc numai ce mă ajută în mod direct, întemeietor. Observ acum că D. C. M. face același lucru, citind și scriind doar despre ceea ce se desprinde din indistinct.
În textele lui din ultimii ani, el își articulează ceea ce se numea cândva viață afectivă. Unii vor spune că ăsta e rostul criticului, să fie o ființă capabilă de asimilări indigeste. Numai că, așa cum mărturisește, de la 60 de ani încolo, desfătarea recitirii face mai mult decât critica de întâmpinare. Mai mult ca sigur că, de cele mai multe ori, așa se întâmplă cu majoritatea cronicarilor, el se refugiază firesc în istoria literară sau într-un soi de egoism obligatoriu al lecturii. Ideal ar fi, de bună seamă, realizarea unei simultaneități: între cărțile comentate și amplificarea interioară.
D. C. M. invocă o sumedenie de jurnale și memorii scrise de autori ce au în comun ceea ce s-ar numi lumea ideală de altădată, atunci când fiecare clipă a vieții e prețuită și distincția, intimă și artistică, trăiesc într-o armonie desăvârșită. O caută în Podul cu vechituri prin Ioana Pârvulescu (care „face dreptate biografismului” – mult hulit lângă statuia determinismului biografic, autoare și prietenă care scrie un volum cu nuclee „sorbitoare”, ce reușesc „să spulbere” locul comun al interpretărilor), la Al. Paleologu, Victor Ieronim Stoichiță, Irina Procopiu, Mărgărita Ioan Vulcănescu, Anna Kretzulescu-Lahovary, Regina Maria (cu jurnalul „captivității maladive”), la Ileana Principesa României, Sabina Cantacuzino, Dinu Lipatti, Matthieu Galey, Zoe Dumitrescu-Bușulenga (și lecția ei de supraviețuire), N. Carandino, Florin Manolescu (cu destinul său „cu o singură strategie”), Barbu Brezianu, Sanda Golopenția, Mihai Cantuniari, P.P. Panaitescu (și jurnalul de tinerețe), Mihail Manoilescu, Grigore Ghica, generalul Gheorghe Athanasescu. Rezumă, la fel de entuziasmat, corespondența lui Arghezi (și „deliciul stupefacției”), evocările despre URSS ale lui Sadoveanu, monografia Simonei Preda despre Regina Elena, o ascultă hipnotizat pe Monica Pillat, își asumă din antologia artistică a Doinei Păuleanu lecția naturilor moarte, la fel cum extrage admirativ din volumul colectiv al unei generații „virtuțile moralizante” sau cum identifică în Mircea Sârbulescu – „argintul viu al Grupului Prolog” și invită scriitorii la dialog cu tablourile pictorilor noștri. Savuroase sunt paginile de jurnal în care, dacă nu jubilează în fața prieteniilor providențiale, enumeră nostalgiile copilăriei și rostul înalt al sărbătorilor, astăzi abandonate și lipsite de seninătate. Nu lipsesc textele cu mult umor și ironie, precum Oare se schimbă și legile politeții?, unde comentează ce mai înseamnă politețea astăzi (tot despre decăderea zilei vorbește și în Pentru toți cei care nu se lasă de citit).
Tot ce trece prin Podul cu vechituri supraveghează un climat reconfortant în care Dan C. Mihăilescu reușește să găsească temeiuri pentru o nouă vigoare interioară. Când trupul descurajează, el agață ancora de lumea zidită de cărți emblematice. Nu abuzează de autoritate, deși nimeni nu a scris atât despre jurnalele interbelice. Astfel încât, mansarda Belle Époque din care criticul scoate volumele terapeutice compensează locuri altădată la-ndemână. Când descoperă tomuri noi – căci e la zi cu toate aparițiile editoriale –, exultă la întâlnirea unor cvasinecunoscuți.
Din câte am observat de-a lungul timpului, nimic nu-l încântă mai mult decât descoperirea acestor obscuri, marginalizați sau autoizolați din preajma marilor nume din epocă. Înrudirea cu martorii necunoscuți se face, nu există îndoială, printr-o subtilă suprapunere. Îi apreciază fiindcă, pe de o parte, ei susțin țesătura trainică a epocii din punct de vedere uman; iar oriunde ai privi, n-ai cum să nu observi un depozitar ideal al trecutului. Pe de altă parte, acești neștiuți iviți în reflectorul prezentului ajută la altfel de racordări în zona numelor canonice. În posibila arheologie, Dan C. Mihăilescu uită de indispoziții și se bucură ca și cum ar descoperi o rudă neștiută.
Inegal pentru filologi, util pentru neinițiați, Podul cu vechituri trebuie citit pentru savoarea cu care Dan C. Mihăilescu împărtășește, ca un benedictin, nostalgii însuflețite.