Nevoia de avea un ideal e un lucru firesc. Nici nu mai contează în ce măsură e real sau imaginar, acestea chiar par să fie complementare. Nevăzutul mereu a avut nevoie de o solidă bază reală, dar și invers; realitatea în lipsa unei anumite doze de misticism e un adevăr sec, neconvingător și lipsit de perspectivă. Să luăm spre exemplu, două celebre personaje literare: Doamna Bovary și Anna Karenina, care întrunesc deopotrivă calități reale și imaginare; calități pe care trebuie și poate să le aibă un ideal feminin în înțelesul clasic al cuvântului – o armonie subtilă în toate manifestările și sentimentele umane. Din păcate, la un moment dat echilibrul dintre real și imaginar se degradează (al doilea devine tot mai fragil, iar primul tot mai puternic ) și personajele încep să aibă o viață contorsionată, plină de neînțelegeri, obsesii și mai ales o viață prinsă în chingile unui pătimaș și fatal sentiment de iubire care, până la urmă, duce la sinucidere.
Cu toate acestea, mentalitatea colectivă mereu vede în aceste femei niște idealuri călăuzitoare. Un motiv ar fi acela că sunt totuși niște personaje puternice, care au mers până la capăt. Iar faptul că la sfârșit și-au luat viața a fost luat drept un sacrificiu pentru un ideal nobil și de neatins. Creatorul acestor personaje memorabile, deosebite și nefericite este bărbatul. Evident, în drama lor spirituală se oglindește si o parte din frământările lui. Nu întâmplător Flaubert la un moment dat zice: „ Madame Bovary c’est moi.”
Scenariul după care se desfășoară povestea e cam același: inițial femeia se căsătorește din interes cu un bărbat mai în vârstă, apoi dintr-o previzibilă lipsă de iubire comite un adulter. Iubirea pătimașă în brațele amantului se manifestă un timp limitat, apoi apar dezamăgirea, contradicțiile, sentimentul vinei, plictiseala etc., ce inevitabil o duc spre deznodământul tragic. Poate, unul din motivele acestui eșec ar fi, după cum se exprimă la un moment dat Emma Bovary, că toți bărbații sunt niște ticăloși sau poate că femeia e o ființă misterioasă și prea complicată (de exemplu, Anna Karenina visa să fie iubită de doi bărbați în același timp ) ca să poată fi înțeleasă cu adevărat de bărbat. Nu doar Flaubert și Tolstoi au încercat să pătrundă în sufletul feminin, ci mulți alți scriitori și filozofi. Sorin Lavric este unul dintre aceștia. În cartea sa Decoct de femeie, recent editată, autorul încearcă să înțeleagă, după cum chiar el afirmă, „mistica și filozofia femeii.”
Cartea pornește de la convingerea pe care, de altfel, o are și Ortega y Gasset (în cartea Studii despre iubire), că „despre iubire nu pot vorbi decât cei care au dat greș în privința ei…”. Iubirea împlinită e suficientă sieși, adică e imposibil, dar și lipsit de sens să fie mărturisită. Miracolul autentic se întâmplă în taină. Paradoxal, cele mai profunde revelații despre iubire sunt oferite de iubirea ratată. Pentru că numai astfel ne distanțăm de ea și putem avea, după cum spune Sorin Lavric, o atitudine „speculativă”. Inițial sunt întruchipate o seamă de momente concrete ale personajelor (șase la număr), apoi se face o minuțioasă investigație comportamentală și psihologică, sunt trecute prin niște formule mai mult sau mai puțin abstracte, pentru a ajunge, ulterior, la esența lor de femeie.
O parte din situațiile existențiale reflectate de autor sunt destul de banale, de aceea el ocolește limbajul comun și apelează la termeni latini. Descoperim uimiți o limbă veche, cu sclipiri ancestrale, deopotrivă dificilă și miraculoasă. Este inadmisibil, pueril și caraghios să vorbești despre iubire cu fraze perimate de timp. În opinia lui Sorin Lavric, când în prezent spui despre o femeie că e frumoasă și fermecătoare, îi faci cel mai prost compliment, adică, de fapt, afirmi că e vorba de o femeie urâtă și respingătoare. Iremediabil adjectivele pomenite s-au tocit datorită faptului că au fost repetate la nesfârșit, mai ales când sensul predestinat să-l exprime era aproximativ sau absent.
Dintre cuvintele preluate din așa-zisa limbă moartă – latina (autorul ne demonstrează că nu e moartă deloc, dimpotrivă…), cum ar fi „ilecebric”, „piroclastic”, „peridoneic” etc., m-aș opri la cuvântul „symplegadic”, care ce-i drept, e de sorginte greacă. Acest cuvânt numește împreunarea erotică dintre bărbat și femeie. Astăzi e la modă ca acest lucru să fie spus (inclusiv de unii literați) pe șleau, frust, fără menajamente metaforice, dorind astfel să ne uimească, dar din păcate doar ne dezgustă. Symplegadele în mitologia greacă sunt cele două stânci ciocnindu-se în strâmtoarea Bosfor. Neîndoielnic e un cuvânt proaspăt și misterios, care nu doar poate exprima un simplu act erotic, ci ne trimite cu gândul spre o realitate profundă, despre a cărei existență nici nu bănuiam. Asemenea momente sunt multe în carte. Derizoriul redat în mod imprevizibil se transfigurează și capătă o aură nobilă.
A surprinde mistica unei femei ( după cum își propune S. Lavric cu această carte ) e un lucru destul de dificil, mai ales când din start suntem avertizați că „femeia are suflet, dar nu are interior.” Astfel, sufletul femeii se manifestă în exterior și nu întâmplător există o grijă de multe ori exagerată a acesteia față de propriul aspect. Însă, o vagă strălucire ne dezorientează și ne împiedică a-i vedea chipul adevărat. Mai ales că trebuie să sesizăm dincolo de ce se vede. Adică nevăzutul. Iar pentru aceasta e nevoie „de intuiție și fler”. Dar mai e nevoie de ceva; de un ideal, dar autorul susține că „în mintea unui silen nu există idealuri de natură feminină”, din simplul motiv că „femeia nu poate delega, doar poate mandata”. Această afirmație are o explicație profundă. Simplu spus, destinul i-a oferit privilegiul bărbatului de a comunica uneori cu divinitatea, iar femeii de a putea simți parfumul paradisului pierdut în cenușa rece din vatră. Astfel, bărbatul e condiționat să creadă într-un ideal metafizic, iar femeia să se reinventeze într-o realitate austeră.
Cu alte cuvinte, femeia fără bărbat e aproape nimic. Numai el poate s-o ridice la stele. Să ne amintim de V. Micle, care în lipsa lui Eminescu ar fi rămas o poetă minoră, necunoscută de nimeni. Sau să luăm cazul lui Marilyn Monroe, care datorită bărbaților a devenit unul dintre cele mai râvnite idealuri de frumusețe de pe glob. Și exemplele pot continua. Dar e valabil și invers; cum spune zicala, femeia te înalță și tot ea te coboară. E adevărat, numai că între cele două ființe de sex opus trebuie să existe un autentic sentiment de iubire. Nu poate fi vorba despre asta în cazul de față.
Autorul descoperă șase tipuri de „nubile”; femeia ascunsă, ludică, certăreață, dominatoare, desfrânată și placidă. Aruncă o privire fugară în trecutul fiecărui personaj, stabilind din ce parte a țării vine și din ce familie se trage. Într-un portret ce se dorește a fi complet toate lucrurile (chiar și cele aparent aleatorii) își au sensul și semnificația predestinată. Apoi trece la redarea minuțioasă și tensionată a relațiilor sentimentale, pe care de-a lungul timpului le-a avut cu fiecare nimfă o anumită perioadă de timp. Grila prin care un metafizician îndrăgostit își vede iubita e destul de subtilă și sofisticată. Limbajul „încifrat”, preluat din arealul lingvistic al latinei vechi (pe nedrept uitată de contemporani), îi permite să plonjeze adânc în sensurile ascunse ale lucrurilor. „Femeia e purtătoarea unor atribute al căror suport se află în intelectul masculin”. Sună paradoxal, dar pare firesc. Paradoxul cred, e în altă parte; autorul încercând să surprindă aburul transcendental ce la un moment dat apare în confruntarea afectivă dintre două ființe deosebite, de fiecare dată, neașteptat, se poticnește de niște momente caraghioase, penibile și chiar jenante. Toate acestea sunt provocate, din păcate, de femeia iubită. Pătrunsă de substanța sublimă a iubirii, aceasta nu ar fi trebuit să clacheze și totuși inevitabilul se întâmplă. Providența urmărește cu totul alte lucruri decât cele pe care și le dorește omul. E cumva de înțeles, de ce o ființă miraculoasă (poate mai miraculoasă decât crede S. Lavric) comite niște lucruri bizare și absurde cu o grație și o ușurință de nedescris și de invidiat. Dar, pana zburlită a metafizicianului îndrăgostit nu iartă asemenea derapaje stupide, survenite „suspect” în drumul spre un scop nobil. Astfel, el descrie „incoerențele” cu multă voluptate, nu lipsit de o oarecare malițiozitate. Dar de aici și până a-l suspecta pe autor de misoginism e cale lungă.
Un loc aparte îl ocupă descrierea atmosferei spațiului prin care se perindă personajele. Locurile preferate sunt cimitirele, anturajul religios, stațiunile de odihnă, muzeele. Atenția sporită față de aceste destinații nu este întâmplătoare; „locus regit actum”. Ele nu doar reflectă și determină stările interioare ale protagoniștilor, ci, în mod magic, îi mobilizează în vederea unor lucruri importante. De asemenea, spectaculos și memorabil, Lavric se oprește asupra detaliului, ce uneori are un rol fundamental în transformarea interioară a bărbatului – regizorul acestei imprevizibile, ambigui și totodată elaborate construcții. Spre exemplu, în primul capitol, autorul este surprins de tivul fustei ce se unduia pe genunchii Deliei, încât nu ar fi crezut „că în panglica îngustă ce învăluia coapsele ei se poate concentra atâta jind de pritocire păgână…”. Și urmează o întreagă filosofie. Sau detaliul cu totul aparte din penultimul capitol, unde tabloul lui Andreescu din Muzeul de Artă îl face pe autor să aibă revelația „extazului perechii ideale… când mistica apare înlăuntrul unei perechi, eroticul își pierde rostul. Contopirea sufletelor se face direct, fără zbaterea intermediară a unor zgâlțâiri epidermice. E capătul spre care tinde orice tropism erotic.” Aceasta, cred, e cea mai importantă viziune a cărții. E poate chiar idealul metafizic pe care îl caută autorul.
Până a ajunge la acest moment, un timp contemplăm elucubrațiile și obsesiile pline de vervă ale nimfelor. Confruntarea autorului cu acestea pare să dureze la nesfârșit. Se așteaptă o evoluție în sus a relațiilor sentimentale, spre împlinirea mult râvnită, dar din păcate lucrurile stau pe loc. La un moment dat, relațiile intră într-o neverosimilă stare de criză. Motivele apariției neantului imens și rece nu trebuie căutate în stările de fapt, comune și banale, cum ar fi gelozia, invidia, egoismul etc. Acea neașteptată și adâncă înstrăinare care se iscă între cei doi, e de sorginte ancestrală, de multe ori neînțeleasă. Din fericire protagonistul nu cade în prăpastie, ci lucid se menține pe buza ei, datorită în mod surprinzător nimfei care a provocat acest vid. „Nu există mântuire în afara femeii”, afirmă parcă iluminat S. Lavric. În acea clipă de absolută singurătate, de undeva de sus, pentru prima dată el vede deșertăciunea lumii: „sensul vieții stă pe o copcă subțire” și tot pentru întâia oară își simte sufletul și fragilitatea lui. Când acesta se dizolvă într-o iubire împlinită, nu se vede pe sine, doar într-o iubire ratată sufletul se adună în sine, sau cum zice autorul „se îndreaptă spre el însuși” și astfel proiecteză în spațiul lumii un sens inedit.
Scriitorii ruși (Tolstoi și Dostoievski) au împins iubirea dintre bărbat și femeie la limita crimei. Noi, fiind un popor mai blând și mai umil, am reușit să împingem dragostea doar la marginea neființei. De altfel, drama doamnei Bovary, dar mai ales a Annei Karenina, se datorează faptului că autorii acestor personaje au reușit să le înzestreze cu calități speculative; cu posibilitatea de a-și contempla viața și de a o supune unei aspre și disperate judecăți. Deznodământul tragic îl cunoaștem. Supoziția lui Lavric că femeia nu dispune de calități speculative nu trebuie înțeleasă ca o lacună, ci ca un privilegiu. Femeia nu are nevoie de calități speculative; doar de „harul congenital al nurilor”.
În final, după o seamă de argumente speculative, e limpede că femeia nu poate fi o individualitate puternică, chiar cu riscul de a-și sacrifica viața. Și asta din simplul fapt (care nu e deloc simplu) că în urma evoluției catastrofale a lumii a pierdut sentimentul întregului, devenind „un fragment degradat din unitate”. Lavric își propune să restabilească demnitatea risipită (datorită dispersării întregului) a nubilei, prin salvarea fragmentului, pe care îl reprezintă în prezent aceasta. Faptă posibilă numai, surprinzând mistica femeii și mai ales găsind un simbol ce poate să-i exprime adânc esența. „Simbolul e capătul de drum…”.
După un travaliu frenetic, ce se întinde pe 229 pagini de carte, până la urmă, simbolurile au fost găsite. În ordinea întâlnirii celor șase nimfe, ele sunt: arcanul, arlechinul, gheizerul, tridentul, hidra și garguiul. Evident acestea exprimă nu doar esența feminină, ci și esența unor „fenomene” ale lumii, cu care, mai mult sau mai puțin, ele se pot identifica. În epoca Renașterii, Rafael a încercat să întruchipeze în pictură femeia ideală, luând de la diverse prototipuri feminine elementul estetic cel mai reușit. Adunate într-o singură ființă calitățile feminine, exprimate de simbolurile descoperite de Sorin Lavric, ar putea, cred, reconstitui idealul feminin pierdut. Un ideal pe cât de metafizic pe atât de real, râvnit de noi toți.