Paranteza e și oprire în loc a discursului pentru o precizare, o completare, o adâncire. Ne înţelegem, credea Paul Valéry, „graţie vitezei trecerii noastre prin cuvinte”. Starea „obișnuită” a omului presupune ignorarea prelungirilor latente ale oricărui obiect de vorbe și lăsarea grăbită în voia pattern-urilor moștenite ale propriei limbi. Poetul/scriitorul adastă prin intermediul ralenti-ului metaforal în detrimentul „înţelegerii” grăbite, superficiale, codificate și convenţionale dintre oameni, pledând pentru depășirea sensului imediat al cuvântului și scufundarea în zvonul său de potenţialităţi. Parantezele mele încearcă, de data aceasta, un exerciţiu de veghe faţă în faţă cu verbe și expresii verbale românești. Între limba cu care crești și în care vorbești despre tine, limba maternă, și modul în care privești lumea și te situezi vizavi de ea cu trăsături unice și inconfundabile, există o subtilă, surprinzătoare legătură, căci fiecărei limbi îi corespunde o analiză particulară a datelor experienţei în numele unei reţele moștenite de acorduri culturale, fiecare generaţie adăugând propriile urme. Bibliografia imensă pe care am consultat-o pentru Feminitatea limbii române. Genosanalize, 2002, aducea destule argumente convingătoare dinspre toate limbile pământului, scoţând la iveală fine diferenţe de cunoaștere și, deci, de existenţă. Spuneam altă dată că, de pildă, expresia românească pentru durere – „mă doare capul, stomacul, măseaua” etc. – spune ceva despre modul de a înfrunta obstacolele vieţii. Pentru român, capul dureros e un străin, există cumva separat de eul insului care suportă durerea. Așa stând lucrurile, nu e vinovat de ceea ce îndură, e o fatalitate și, deci, nici nu i se cere să acţioneze prompt, viguros, implicat. Tot așa cu setea, foamea, frigul. De cele mai multe ori, sunt dușmani implacabili. Românul spune „mi-e sete, foame, frig, rău, lene, greaţă” – ele, setea, foamea…, sunt, adică există autonom și oprimant asupra sa. Expresia „sunt flămând” e mai rară, iar „sunt însetat sau înfrigurat”, rare de tot. Acestea cer implicare și recunoaștere. De pomenit, în treacăt, că remediul a deviat înspre o stare de saţ negativ. „Sunt sătul” sau „m-am săturat” exaltă semnificaţii morale, dezgust, lehamite. Starea „naturală” a românului pare să fie aceea de oprimat și confortabil neputincios: „mă doare capul și mi-e foame”. Capul și foamea sunt deasupra mea, eu nu pot face nimic. Culmea este că nici binele nu ţine de mine – „mi-e bine” –, vine și el de undeva din afară, fără să presupună efort ori implicare. Revenind la reflexive, să spun că situaţia lor e prezentată în diversele gramatici uzuale cu vinovată „viteză a trecerii prin cuvinte”, așa încât rânduiala lor e precară. Deceniul în care am predat limba română pentru străini m-a obligat la oprirea în loc în faţa nenumăratelor expresii românești ieșite din rând. Descopăr indirect, prin intermediul unui text al lui Ovidiu Pecican din revista „Steaua”, că, în Iarna bolnavă de cancer: un „roman epistolar” gândit de Cornel Ungureanu, I.D. Sîrbu crede că „noi am fi singurul popor din această parte a lumii care… am format și reflexivul unor verbe prin excelenţă active ca mod: de pildă, «a râde», «a gândi», «a plânge» se folosesc, în popor, de forma «mă râd», «mă gândesc», «mă plâng». «Mă plâng», la acest nivel logic, este egal cu «mă râd»! Reflexivele acestea de bumerang, fără îndoială, trebuie să ne dea de gândit”. Întâmplarea e pusă în seama „singurătăţii istorice” a românilor: suntem latini într-o mare de ne-latini, ortodocși cu vecini ortodocși de care ne separă limba și adeziunea la valorile civilizaţiei occidentale, cu vecini ne-ortodocși de care ne separă istoria. Ca urmare, am fi trecut, în unele cazuri, de la diateza activă la cea reflexivă, la „reflexivele… de bumerang”, care se întorc asupra românului în absenţa unor destinatari/colocutori prietenoși. Prima observaţie pe care o fac e aceea că aceste verbe care indică o implicare sporită a subiectului, cum bine observă Ovidiu Pecican, nu sunt toate și exclusiv populare. Oricum, le voi cerceta aici dincolo de ceea ce spun cei doi, alegând să le folosesc spusele doar ca pretext pentru divagări pe cont propriu. O încercare de clasificare a formelor reflexive e, dacă nu sortită cu totul eșecului, cel puţin hazardată, căci nuanţele reflexivităţii sunt nenumărate și rebele. Mai întâi exemplele date de I.D. Sîrbu. A se gândi este o formă acceptată de dicţionarele limbii literare pe picior de egalitate cu a gândi. Dacă a gândi și a întreba sunt acte intrând firesc în descrierea omului, a se gândi și a se întreba sunt variante ale situării conștiente și declarate într-o condiţie abstractă, meditativă. Dacă mă gândesc, anunţ că sunt pe cale de a medita adânc, că mă opresc pentru a rezolva mental și abstract o problemă (Bacovia: „Câteodată mă gândesc departe, pe lângă clădiri părăsite și e spre seară”). Nu întâmplător, apar expresiile a cădea pe gânduri, a sta pe gânduri, a pune pe gânduri, a se adânci în gânduri (Eminescu: „Focul pâlpâie în sobă, / Iară eu pe gânduri cad”). Gândurile sunt un refugiu, ele te scot din goana drumului mare și oferă oprirea în loc necesară pentru evaluarea și eventual aprofundarea unei probleme. De aici și frecvenţa promisiunii: am să mă gândesc, m-oi gândi. Promit o cugetare, o cântărire pe îndelete a chestiunii. Când treci grăbit prin cuvinte, înţelegi, superficial, firește, dar înţelegi. Când te oprești și scrutezi cuvintele limbii tale, lucrurile se complică, se bifurcă, înţelegerea cere trudă și meditaţie. Mă gândesc și mă întreb nu sunt acţiuni care se întorc simplu asupra mea ca în cazul lui mă îmbrac ori mă spăl. Ele sunt, simultan, și contemplare a unei acţiuni complexe în care, iată, gânditor îndoit fiind eu, sunt în stare să mă angajez. Ba, mai mult, mă pot și răzgândi, revenind asupra gândului meu dintâi. A se răzgândi are, ca și a se răzbuna, cel puţin două sensuri: reia o stare de lucruri, dar îi și răstoarnă efectul. A se mira, a se minuna sunt din aceeași familie. Îţi manifești surprinderea și curiozitatea și aștepţi lămuriri în plus. Cu a se teme că anunţi că, reflectând, ai presimţiri rele privind rezultatul unei acţiuni. Cu de, te temi de păianjeni, adică ți-e frică de ei, aici vinovatul fiind cu adevărat din afara ta. Tot astfel, cu Brânzovenescu, mă tem de trădare și sper să vină din afară, nu dintre ai noștri. A se plânge, apoi, nu e în primul rând deplângere a stării tale, cât intenţie/dorinţă de a cere îndreptări. Reclami o strâmbătate și vrei soluţii, de obicei dinspre o autoritate, dar, de cele mai multe ori, constaţi resemnat că n-ai cui să te plângi. A se râde e formă populară, da, dar conţine aceeași exaltare a unei acţiuni. Nu doar am râs, ci „m-am râs de m-am prăpădit de râs”. Implicarea mea a fost maximă. Există o serie de verbe care își schimbă sensul trecând de la activ la reflexiv: a uita – a se uita; a frământa – a se frământa; a îndoi – a se îndoi. În primul caz, etimologia dată în dicţionare e aceeași, obliterare, logică pentru uitare, dar nu și pentru privirea aţintită. Doar dacă, atunci când mă uit la ceva/cineva, se presupune că uit temporar de mine și-mi concentrez atenţia în afara mea. Pentru al doilea exemplu, se dă etimologia comună fragmentare și, o dată, fermentare. Cred că valabilă poate fi doar cea din urmă, căci frământarea aluatului e asemănătoare cu aceea a minţii: în ambele cazuri avem un fermentum, fie el drojdie/maia ori problemă spinoasă din care speri să ieși. A îndoi și a se îndoi sunt explicate ambele prin în + doi. E vorba, sigur, de a plia, de a dubla. Dar, cu gândul la undoirea eminesciană, la sus-josul valului, al undei (cronotop eminescian), aș alege mai degrabă, pentru varianta reflexivă, etimologia undare. Asemeni undei, oscilez, mă înalţ și cad, căutând adevărul. Dinspre spaţiul mioritic, undoirea deal-vale pare să prefacă îndoiala noastră în trăsătură destinală. Mă opresc pe scurt și la a cânta – a se cânta. Forma reflexivă e populară și înseamnă a relata în surdină, t(ă)răgănat, o întâmplare tragică, o situaţie fără ieșire. E un lamento discret, prelung, tulburător, o tânguire. Îl pomenesc aici și pe a se ști, nu cu sensul de a se cunoaște pe sine, ci de a se pricepe la ceva: mă știu la ascultat limba română. Verbele cu prefixul în/îm se referă la o stare in progress. Mă întristez, mă înverzesc, mă îmbolnăvesc, mă înzdrăvenesc, adică sunt pe cale de a deveni trist, verde (de furie ori invidie), bolnav, zdravăn. Nu e o acţiune pe care o îndeplinesc eu asupră-mi, ci una pe care o îndur constatându-i instalarea și creșterea. Vinovatul nu sunt eu. Într-un exemplu suprem, vinovată e însăși trecerea: „iar timpul crește în urma mea… mă-ntunec”.
Întrebarea despre nume aduce exemplul trecerii de la reflexiv la activ, un fel de ieșire din singurătate. Cum te numești și cum te cheamă? întreabă românul, marcând cele două trepte ale denumirii. Mai întâi, îţi dai tu un nume, te numești, reflexiv (prin tine înţelegând și familia ta care te scoate din anonimat la naștere) și aștepţi să fii chemat, te cheamă, aștepţi ca numele tău să fie re-cunoscut. Într-o tabletă despre reflexive, Radu Paraschivescu folosește un reflexiv cu sens scăpat temporar de sub reflexivitate și unul impersonal folosit însă fără pronume: „Pe poleiul ăsta, până ajung acolo, taman bine mă trezesc că închide”. Nu mă trezesc din somn, ci sunt surprins de o situaţie neplăcută: (se) închide. El pomenește câteva expresii „nevaccinate gramatical” de genul „nu se merită”, „nu se rentează”. Are dreptate. Dar eu văd în ele și variante de transpunere „pe domnește” a vechii expresii populare nu se plătie/nu se plăte (prezentă, dacă nu mă înșel, și la Geo Bogza), cu sensul că efortul e disproporţionat de mare faţă de rezultat. Nici un cuvânt nu e definitiv. Numind, schiţăm un pas înspre realitate. Evoluţia acesteia ne poate obliga la replieri și reconsiderări. La un moment dat, realitatea ne șoptește un alt nume posibil, „mai potrivit”, dar nici acesta definitiv. A vorbi înseamnă a trăi, a fi viu, în mișcare, adică, neterminat, dar cu toate valenţele desăvârșirii în acţiune.