Martin Puchner: Literatura este softul și uneori hardul lumii noastre

16 texte esențiale ale omenirii care acoperă o perioadă istorică de peste 4.000 de ani sunt analizate în Lumea scrisă, o extraordinară istorie publicată, la Polirom (în ediție românească, în seria „Historia“), de Martin Puchner. Autorul, profesor de engleză și de literatură comparată la Harvard University, a fost la mijlocul acestui an la București, ocazie cu care am avut acest onorant dialog.


Cristian Pătrășconiu: Cum e – în ce sens este – planeta noastră o „lume scrisă“?

Martin Puchner:
E prima dumneavoastră întrebare și trebuie să vă spun că aceasta a fost și pentru mine prima întrebare când am decis să scriu această carte. Acum e mai simplu de răspuns: vedem, în întreaga lume, o mulțime de cărți, de magazine unde se vând cărți, de biblioteci. Dar, dacă încerci să mergi mai adânc și, spre exemplu, să îți imaginezi cum ar arăta o lume fără literatură, realizezi cât de greu ar fi fost pentru lume, așa cum o cunoaștem, să existe fără povești, fără povești scrise. Când vorbim despre „lumea scrisă“ nu vorbim numai despre librării, biblioteci, ci vorbim inclusiv despre mai toate religiile. Comorile care ne vin de la ceea ce am putea numi „oceanul nostru modern de religii“ ne parvin de la textele sacre – și ele sunt scrise, deci ele au conturat, fiecare în felul său și toate împreună, în milenii de-a rândul, o lume scrisă. Și fără aceste religii – care sunt spuse, povestite în texte scrise – nici marea majoritate a ideilor filozofice nu ar fi putut să existe. Multe state au la temelia lor modernă texte politice; și ele, deci, duc cu sine mai departe, pentru că se sprijină pe textele scrise. Și așa mai departe – peste tot unde ne uităm cu atenție, descoperim texte, povești, lumi scrise. Prin urmare, dacă încerci să extragi literatura – folosesc acest termen în sens general, nu în cel particular de sumă a operelor de ficțiune –, vei vedea, tot mai mult, că dacă ai reuși cumva să faci aceasta, lumea ar colapsa. Locuim, e adevărat, în literară probabil de aproximativ 5.000 de ani, dar tindem să uităm cât de adânc e amprentată lumea noastră de texte, cât de mult scrisă este lumea noastră. Or, eu tocmai această poveste – care pare evidentă, e naturală pentru umanitate, dar care poate fi uitată – am încercat să o prind în cartea mea. Așadar, cum există lumea noastră – ca lumea scrisă? Deplin, aș zice.

Au scris oamenii foarte mult? Se putea altfel? Se putea altfel decât să scrie atât de mult?
Pe de o parte, ultimele decenii cunosc, e adevărat, o accelerare a cantității de povești, a numărului de cărți; e ca o explozie. Și, în conexiune cu noile tehnologii, da, se poate spune că se scrie mult, foarte mult, din ce în ce mai mult. Nu aș spune încă e prea mult. Cred că trăim o a doua – și probabil că mult mai spectaculoasă – Mare Explozie în materie de scris, după „Revoluția Gutenberg“. Și, în chip firesc, în numere absolute (pentru că niciodată în istoria umanității nu au trăit în același timp atât de mulți oameni), și ca proporție – astăzi se scrie mai mult ca niciodată. Pe mine mă bucură că se scrie așa de mult astăzi – așa stând lucrurile, exista probabilitatea de a avea mult mai multe opere valoroase. Deci, totul este, în această privință, spre bine. Nu e mai puțin adevărat și că instrumentele scrisului – astăzi, și ele mai numeroase decât oricând pentru oameni și mai accesibile –, ca oricare alte instrumente, depinde cum sunt folosite. Vreau să fiu optimist, vreau să cred că spre bine.

De ce contează literatura? De ce contează așa de mult aceasta?
E încă una dintre întrebările care, în agenda mea secretă din spatele acestei cărți, mi-a ghidat și provocat acest excurs în istoria culturală a omenirii. Nu am intenționat să scriu încă un manifest – de ce anume contează literatura? –, dar ghidajul asigurat de această întrebare a existat și el și a fost foarte important. Simplu spus: pentru că noi, oamenii, suntem făcuți și din povești și încă într-un fel esențial. Desigur, a trebuit să extind noțiunea de „literatură“ – când spun că lumea noastră este o lume scrisă, este o lume a literaturii, aceasta nu înseamnă că ea este făcută numai din poveștile care au rangul de ficțiuni. Ficțiunea este un instrument minunat, desigur; dar a reduce literatura la ea ar fi o nedreptate. Poveștile religioase, istorice, politice, etice – acestea nu sunt (simple) ficțiuni. Ei bine, numai dacă te uiți la această mică înșiruire – religie, istorie, politică, etică –, vezi că, dacă alegi, ceea ce este firesc, să exinzi aria de definiție pentru literatură devine evidentă uriașa forță a literaturii. Literatura, în sens larg, este lumea noastră; este softul și, uneori, hardul lumii noastre.

De ce trebuie literatura să fie apărată? Și cum poate fi ea apărată într-un mod eficient?
Prima întrebare este filozofică, deci e o interogație puternică, adâncă, dificilă. Nu sunt sigur că am la ea răspunsul adecvat; eu sunt un partizan înflăcărat al literaturii, așadar sunt la modul intuitiv și aproape organic aș putea spune de partea literaturii. Literatura este viața mea; deci îmi apăr viața în mod direct, fără să problematizez. De aceea spun că, pentru a merge la răspunsul filozofic, la acel răspuns care iese din particularul său (care, aici, mă implică), nu am, poate, distanța afectivă necesară să o fac. Dar, în privința lui „cum anume să apărăm literatura“, cred că am un răspuns anume. Sunt mulți oamenii care clamează că literatura trebuie apărată – dar felul acesta de a pune problema nu cred că este unul foarte eficient, pentru că e oarecum rigid, profesoral, „patetic“ în sensul peiorativ al termenului. Cred că putem apăra literatura arătându-i efectiv forța sa extraordinară. Acesta este un răspuns direct și cred că și foarte eficient. Nu e ca și cum ai spune doar că „literatura contează“, nu e ca și cum ai preda despre literatură, ci e totuna cu a arăta cum anume e ea puternică, să o arăți „în acțiune“ – și de aceea e important și ca ea să fie apărată, prețuită. În plus, literatura ne pune în poziția de a comunica în viitor despre trecut, ne dă acces la mintea, la interiorul unor oameni care au trăit cu mii de ani în urmă. Găsesc că aceasta este o putere aproape magică, dacă mi se permite să folosesc acest termen.

Care este, de fapt, forța poveștilor, din unghiul dumneavoastră de vedere?
Cred că noi utilizăm poveștile pentru aproape orice. Spunem povești despre noi, spunem povești despre relațiile noastre cu lumea, despre lumea în sine. Mai mult decât atât și mai tranșant spus: noi construim sensul acestei lumi prin intermediul poveștilor. Povestim cum din A ajungem în B, cum un eveniment provoacă altele, cum înțelegem lumea noastră, de ce au loc anumite întâmplări – tot, tot, tot spunem prin intermediul poveștilor. Când lumea este lumea sensurilor pe care le spun poveștile noastre despre lume e evidentă forța, uriașă, a poveștilor.

Vă temeți că noile tehnologii, că noile mass-media vor periclita serios literatura, că o vor marginaliza și, poate, chiar sufoca?
Sunt doar puțin îngrijorat, dar, de fapt, nu foarte mult. Așa aș formula. Puțină îngrijorare, dar mult optimism despre viitor. Trăim, de acord, un timp al unor schimbări tehnologice radicale. Și în legătură cu această revoluție tehnologică, fiecare dintre noi este îngrijorat; și eu sunt așa, puțin îngrijorat. Dar am vrut să mă întorc în timp și să văd ce s-a întâmplat atunci când, la altă scară și cu alte instrumente, „noile tehnologii“ de atunci au schimbat literatura. Papirusul, tiparul – spre exemplu. Au schimbat-o, în mod esențial? Am descoperit – și mă așteptam la asta – că în momente similare cu cele de astăzi, oamenii aveau îngrijorări comparabile cu ceea ce este astăzi. Ei bine, în ceea ce am cercetat eu cu privire la aceste îngrijorări, povestea mea favorită este de la o școală de scribi din Egiptul antic. Sunt, de fapt, două fragmente. Unul este al unui student care se plânge de profesorii săi. El spune că profesorul său este prea strict, că l-a cam altoit, pentru că nu scrisese suficient de bine și de corect. Și există, de asemenea, un fragment scris de profesori – atenție, e vorba despre ce s-a întâmplat cu 3.000 de ani în urmă! Iar profesorii spun/scriu: această generație de tineri studenți e nepăsătoare față cu literatura, e leneșă, refuză să citească.

Parcă am mai auzit acest discurs undeva recent…
Vedeți? Vedeți ce mult seamănă lucrurile? Ei bine, eu m-am bucurat că am găsit aceste fragmente. Mi-am spus: poate că erau totuși mult prea îngrijorați. Și aceste mesaje m-au făcut mai optimist în raport cu ceea ce se întâmplă astăzi.

În aceste condiții, putem să spunem că literatura este un
organ vital al umanității?
Cred că da. Vorbim la modul metaforic. Ne ajută să respirăm, să vedem, să articulăm viața noastră, ne pune în conversație cu generațiile anterioare și știm că noi înșine putem merge pe încredere cu literatura că ne vom adresa celor din viitor. Literatura va supraviețui, ne va supraviețui și, cumva, ne va ajuta și pe noi – umanitatea din noi – să supraviețuim. Cred despre literatură că este ceva crucial pentru umanitate.

Ați spus recent că lumea scrisă este gata să se transforme din nou. Ce credeți că se va întâmpla? Aveți unele scenarii, proiecții pe care le preferați altora?
Tind să privilegiez un scenariu care privește condiția autorului. Azi credem – deși lucrurile se schimbă, uneori pe nesimțite, sub ochii noștri – că literatura este produsă eminamente de autori profesioniști. Că editurile îi publică, că există un public numeros și relativ puțini autori de literatură. Din nou, menționez: am în vedere sensul general al termenului de „literatură“. Eu cred că aceasta, felul de a percepe modul în care se scrie literatura și de către cine se scrie, se schimbă; și se va schimba radical. Și în trecut, într-un trecut mai vechi, literatura nu a fost preponderent produsă de autori – ci de scribi sau de către editori care au prelucrat și antologat diverse povești. Într-un sens subtil, această situație tinde să se întoarcă. Astăzi, pe internet, oameni – nu autori în sensul consacrat al termenului – adună povești, le editează, le „curăță“, le ordonează, le mixează, le agregă. Le salvează, de fapt. Dacă nu întoarcem capul, dacă vrem cu adevărat, putem vedea această schimbare – și ea este de mare amploare. Cred că diferența dintre un cititor și un autor tinde să devină tot mai mică. Și va fi tot mai mică. Iar în viitor, marea majoritate a literaturii nu cred că va mai fi scrisă de autori profesioniști, așa cum îi înțelegem noi astăzi, ci de către (potențiali) cititori. Vor exista în continuare, desigur, superstaruri ale literaturii – dar unii dintre ei, se întâmplă deja, vor citi și vor discuta despre literatura pe care o vor fi făcând cititorii.

Și atunci, lumea scrisă se va schimba într-un sens bun sau într-unul rău?
E un fapt: se va schimba! Pentru cei care sunt crescuți în, să spunem așa, „spiritul Gutenberg“, vor fi greu de acceptat beneficiile noii lumi, aceasta a noilor tehnologii. Aceștia – presupun că noi doi chiar – vor resimți probabil un anume inconfort față cu această nouă lume. Dar, per total, nu știu dacă va fi bine sau va fi rău. E prea devreme să facem asemenea evaluări; nu avem toate cărțile pe masă. Pe de altă parte, cred că e ceva minunat în această „democratizare“ a poveștilor – fie și numai într-un sens potențial. Peste timp cred, de altfel, că va fi creat și un nou sistem de valori al acestei lumi noi; niciunul dintre noi doi nu cred că va apuca însă momentul când tabla de valori noi se va fi întărit. Suntem doar la începutul începutului acestor modificări tehnologice. Uitați: când au început să se multiplice tipăriturile, după Gutemberg, nu știu dacă era cineva care a anticipat ce forță de tracțiune va avea romanul, așa cum știm prea bine astăzi că are. Deci, despre lumea cea nouă – cine știe cum va fi?

Dar dumneavoastră, pe persoană fizică – mai degrabă mai optimist sau mai degrabă mai pesimit?
(râde) Nu renunțați, deci… Foarte bine! Ei bine, sunt mai degrabă optimist, fie și numai pentru motivul că majoritatea colegilor mei de facultate sunt foarte pesimiști și îngrijorați despre viitor. Vreau să fiu în contrast, în opoziție cu ei. Încerc, deci, să mă conving pe mine însumi că asemenea scenarii apocaliptice sunt, probabil, mult prea exagerate.

Ce ne învață lumea scrisă de acum 1000 de ani sau de acum 2000 de ani despre lumea scrisă de astăzi și despre lumea scrisă a viitorului?
Multe dintre textele vechi au dispărut. Dar sunt suficiente și cele care au rămas. Și care ne bucură și astăzi. Cred că aceasta ne învață asemenea texte: că literatura este o poveste care nu se sfârșește niciodată.

Care a fost, din unghiul dumneavoastră de vedere, cel mai dificil timp pentru literatură, pentru „lumea scrisă“? Cel mai periculos?
Cu siguranță că între cele mai dificile timpuri pentru lumea scrisă au fost perioadele de războaie – când librăriile, bibliotecile au fost distruse, când cărțile au fost arse. Biblioteca din Alexandria, biblitecile din China arse, cărțile arse de Inchiziție sau de naziști. Există, din păcate, o istorie vastă a cărților arse. Așa cum există și o istorie a cenzurii – și ea plină de tot felul de evenimente dintre cele mai regretabile. Cenzura sub Stalin, spre exemplu – teribilă.

Deci, focul și dictatorii. Cele două elemente, fie separat, fie împreună, oferă cele mai grele timpuri lumii scrise?
Exact.

Dar cea mai frumoasă perioadă pentru lumea scrisă? Când a fost aceasta? Poate o „vârstă de aur“ a literaturii?
Din punctul meu de vedere, există mai multe asemenea „vârste de aur“ pentru literatură. Pe mine mă mișcă foarte mult acele momente din Antichitate în care sunt descoperiți autori cu mult mai vechi decât epoca în care are loc respectiva descoperire. Spre exemplu, când se descoperă epopeea lui Ghilgameș. Când în dezordinea unei localități, în haosul ei teribil, se descoperă, deodată, un manuscris cu poeme vechi de secole. Sau când, în Renașterea italiană, se descoperă o bună parte a literaturii latine, până atunci socotită pierdută. Aceste momente de reconsiderare în sens pozitiv și de recuperare a literaturii sunt, pentru mine, momente minunate. Mai am un exemplu: în secolul al 19-lea, când aceeași epopee a lui Ghilgameș este, după mai bine de două mii de ani, din nou descoperită. Sau, în secolul al 20-lea, când extraordinara poveste japoneză, Povestea lui Ghenji, este readusă la lumină, prin traducerea, în premieră, în limbi ale Vestului. Toate – și altele, precum acestea – sunt poate nu „vârstă de aur“, ci „momente de aur“.

În ce sens am putea spune că astăzi trăim „timpuri dificile“ pentru literatură, pentru lumea scrisă? Putem vorbi despre o criză actuală a literaturii?
Sub impactul noilor tehnologii, pașii pentru carierele în literatură s-au schimbat în foarte multe instituții. S-au schimbat lucrurile, într-un timp foarte scurt – și schimbările vor continua – pentru ziare, pentru jurnaliști, pentru cititori, pentru distribuitori. Întregul sistem al lumii scrise suferă modificări rapide și spectaculoase, de fapt. Acest fapt poate cauza confuzie, disconfort, dezorientare – sunt de acord. E un risc, deci; dar pentru mine cred că această provocare e și o oportunitate. De asemenea, focul și dictatorii nu au dispărut de tot; în unele părți ale lumii există dictatori care sunt, în continuare, foarte deranjați de multe cărți.

Dar literatura cum poate fi ea periculoasă? Pentru cine poate fi aceasta periculoasă?
Da, literatura poate fi periculoasă. Pentru că e puternică, pentru că instrumentele sale sunt realmente puternice. A fost periculoasă împotriva unor manifestări religioase extreme, a fost puternică în mâinile dizidenților din secolul trecut. Ea e periculoasă atunci când există impulsul de a o închide, de a o șterge de pe fața pământului – de fapt, când există pornirea sau ordinul ca libertatea care însoțește literatura, lumea scrisă să fie anulată. De altfel, e ca o lege: veți vedea că societățile libere sunt cele care se simt cel mai puțin amenințate de literatură.

Ce credeți: hârtia, ca suport material pentru literatură, ca memorie fizică, materială a lumii scrise, este demodată astăzi? Avem, tot mai des, elegii pentru hârtie?
Da și nu. Da, pentru că există deja până și e-paper; or, aceasta nu mai e deloc hârtia clasică. Nu, pentru că, deși trăim într-o lume tot mai plină de gadget-uri, de lumi virtuale, electronice, oamenii printează tot mai mult, deci folosesc tot mai multă hârtie. În plus, să nu uităm un fapt major: de-a lungul istoriei, hârtia s-a dovedit a fi, așa aparent fragilă cum este, unul dintre cele mai rezistente materiale. Mulți dintre bibliotecarii cu care am discutat și-au arătat îngrijorarea cu privire la documentele în format electronic; sunt și mai fragile și mai, cum să spun, ascunse, mai greu de accesat. Ei pariază în continuare cel mai mult pe hârtie, pe clasica hârtie.

Ce anume din ceea ce e vechi, foarte vechi păstrăm astăzi și folosim foarte bine în ceea ce este nou, foarte nou pentru lumea noastră scrisă?
Orice am folosi din ceea ce este vechi – și, legat de lumea scrisă, folosim foarte multe (de la texte, la expresii) –, utilizăm pentru că acum ne este de folos. M-am întrebat de mult ori ce anume face ca un text să supraviețuiască și nu cred că am găsit un răspuns mai bun decât acesta: un asemenea text trebuie să fie folositor generațiilor care vin, trebuie să fie înțeles și să fie utilizabil de generațiile care vin. Fiecare generație, de altfel, când ia un text vechi, îl face, într-un fel, să fie al ei, să fie al prezentului. Dacă un text din trecut nu e folositor, el dispare.

Cum ar arăta o lume fără literatură? Vă puteți imagina așa ceva?
Mai degrabă, nu îmi pot imagina așa ceva. Aceea nu ar mai fi lumea noastră, ar fi o lume străină. Tot ce avem esențial, adânc uman ne vine de la lumea scrisă, de la poveștile – religioase, filozofice, birocratice, politice, istorice, etice – lumii acesteia.