Beleaua dreaptă e cea pe care și-o face omul cu mâna lui, dintr-un fel de vocație irepresibilă. Ca și cum și-ar concentra puterea de a trăi într-o ureche uriașă care prinde frecvențe înalte și apoi tot restul vieții ar umbla pe acele frecvențe ca Isus pe apă, persoana dornică de belele arde etapele, neagă autoritatea vreunei instanțe trufașe, construindu-și singură destinul. Dar acea ființă precară și într-o ureche pornește de obicei pe un drum deja bătătorit de alți căutători, târnosit de copitele cailor, înțesat cu stafii pe care uneori le vede și alteori nu. Când le vede, lucrurile se aranjează printr-un discurs civilizat, ca între oameni mari; când nu, stafiile îi suflă în urechea beteagă jumătăți de adevăruri și o trag de acea ureche pe calea lor. Așa a devenit Simone Weil „Fecioara roșie“, muncitoare la Uzinele Renault și propovăduitoare a drepturilor omului.
Cartea Înrădăcinare (Editura Polirom, Iași, 2018, traducere de O. Nimigean, 285 pag.), scrisă în ultimul an de viață (1943), când lucra la Comandamentul francez din Londra, nu poate fi considerată opera unui gânditor politic, ci a unei „personalități dificile, violente și complexe“ (T.S. Eliot). Dincolo de unele confuzii între impulsurile egalitariste și realitatea socio-politică a vremii, analiza încrengăturilor politice, a sentimentelor populare și a psihologiei de masă este rezultatul unei minți scormonitoare și a unei empatii asumate cu trup și suflet, definitorie pentru Simone Weil. Nefiind socialistă până la capăt, ci mai curând sufletistă în toate sensurile posibile, nici creștină până la capăt (ea negând valoarea Vechiului Testament, ba uneori și a celui nou, cel puțin în forma dogmatică, și refuzând botezul), nefiind nici reacționară până la capăt, Simone Weil s-a mișcat spectaculos în lumea ideilor, care au și salvat-o în timp ce o condamnau. S-a spus că geniul ei a fost sufletul. Aș zice că și caracterul care a împins-o să urmeze chemările sufletului, curajul sincerității într-o lume iremediabil ipocrită.
După cum era de așteptat, nemulțumirea din planul social i-a îndreptat atenția spre adevărurile eterne. În 1937, ea a avut o revelație în Biserica Santa Maria degli Angeli din Assisi, unde și Sfântul Francisc se rugase. Mărturisește, în Autobiografie spirituală, că o putere de dincolo de ea a obligat-o să îngenuncheze, pentru prima oară în viață. Acea experiență îi schimbă radical tonul. Virează spre notații spirituale, sibilinice, atrăgând astfel atenția unor mari personalități ale vremii, cum au fost Gustave Thibon, Raymond Aron, Camus, Sartre, Gide. La noi, Steinhardt o considera un model. Cioran însuși vedea în ea o Antigona apropiată de sfințenie, semn că afinitățile pot avea uneori forme contradictorii. Dacă simpatia lui Steinhardt e ușor de explicat prin credința asumată și împărtășită, despre Cioran nu se pot face aceleași afirmații tranșante. Cum de o aprecia el pe Simone Weil?
Percepţia realului prin prisma unui sentiment de disperare, de dezintegrare poate duce direct la percepţia lui Dumnezeu. Citim în Lacrimi şi sfinţi: „Ultima treaptă a nihilismului este absorbţia în Dumnezeu“. Nihilismul apare astfel ca o mască a dorinţei de îndumnezeire, o mască tragică pentru că trimite la un conţinut străin, conţinut pe care ea însăşi, masca, trebuie să îl depăşească. Iată încă o afirmație de-a dreptul dubioasă pentru un nihilist care se respectă: „Orice nemulţumire profundă e de natură religioasă“ (Tratat de descompunere). Astfel, drama lui Cioran apare ca o defecţiune de percepţie. Prin Unu accede spre Multiplu, spre feţele propriului Eu, reiterate exasperant. Unu se află focalizat în puterea de a nega, iar chipurile Sinelui şi ale nimănui sunt, printr-o ierarhie întoarsă, forma care se confundă cu interiorul, în timp ce exteriorul este conţinutul transcendent. Prin negare se realizează creaţia în limbaj, dar – periculos paradox – aceasta ajunge să submineze sensul profund al lucrurilor; actul de a numi răpeşte strălucirea numitului, confiscă bucuria de a trăi pentru a o transla într-un alt plan, al metacreaţiei, unde bucuria este vanitate şi vânare de vânt. Ajungem astfel în punctul unde se relevă o mistică a limbajului nimicitor.
O aparentă maltratare a valorilor credinței se întrevede și la Simone Weil. Din dorința de a coborî în cel mai adânc hău al înțelegerii, ea decojește sensul general acceptat până ajunge la nonsens și apoi face drumul îndărăt. Citim în Greutatea și harul: „A elimina credințele care umplu vidul… Credința în nemurire“. Căutând beleaua ca pe o ființă iubită, Simone Weil se bucură când o găsește. Și asta până la final. A sfârșit de TBC și înfometare, din simpatie față de francezii aflați sub ocupație. Avea 34 de ani.
În toată lumea asta largă, Simone Weil pare incapabilă să detecteze un Tu, ceea ce din punct de vedere al trăirii mistice e perfect, însă devine un dezastru în aventura conturării ființei, amplificând sentimentul de alienare – pus și acesta, cu incongruență, în slujba semenilor și ducând uneori la tribulații patetice. Însă alienarea este un sentiment acceptat cu speranța transfigurării viitoare. Notațiile eliptice sunt cercuri concentrice de autotransfigurare, nevoie mai puternică decât instinctul de conservare. Din acest motiv autoarea nu simte nevoia vreunei explicitări. Discursul sapiențial este adresat sieși. Într-un text literar, știm bine, dimensiunea semnatică nu este ultima, nu reprezintă orizontul final, ci există și o dimensiune nonsemantică, numită deseori imaginar. Acest imaginar rămâne o nebuloasă la poeți și prinde irizări divine la mistici. Simone Weil trăiește o geneză în oglindă, una în care pulsiunile spre exterior se întorc spre sine, cunoașterea se transformă fatalmente în autocunoaștere. Autoarea nu câștigă sens căutându-l cu obstinație, ci aruncându-se în neant. „A voi vidul“, recomandă sentențios. „Binele este pentru noi un neant“, dar acest neant nu e ireal, ci realitatea însăși. Ea descoperă până și utilitatea disperării, ceea ce o așază într-o categorică filiație cu Cioran. Numai că Simone nu cochetează, sacrificiul ei nu e o metaforă, ci seamănă periculos de mult cu o sinucidere lentă, minuțioasă și luminoasă. Cealaltă față a sacrificiului e întunericul. Tinerețea neagră.
Și iarăși o retorică întoarsă: „Dacă e adevărat că aceeași suferință e mult mai dificil de îndurat pentru o cauză înaltă decât pentru una joasă, atunci o virtute joasă rezistă poate, în anumite privințe, mult mai bine la dificultăți, ispite și nenorociri decât o virtute înaltă.“
Știm deja lecția de la Cioran. Prin reveniri emfatice asupra unor centri ideatici apăsători, suferinţa devine sens. Cuvintele descompun lucrurile, până când partea ia locul întregului, anihilându-l. „Adevărurile inumane“ (Sfârtecare) stau la pândă şi ucid, destabilizează, descompun. Astfel se ajunge la un nou sistem de valori, pe cât de fals în raport cu ceea ce nu există încă, pe atât de adevărat în raport cu ceea ce scriitorul poate determina să fie. Când retorica este exagerat narcisistă, sensul devine independent de ea şi suferinţa tinde spre absolut. Când retorica este vigilentă şi vrea să acapareze sensul, disperarea tinde spre pantomimă. Aceasta pentru că se manifestă în gol, nu mai are nici un suport real, katharsisul artei transformând durerea în figură de stil. Valabil pentru cel care, mai în glumă, mai în serios, și-a dorit să ajungă secretarul unei sfinte.
Asemenea lui Cioran, Simone descoperă exprimări fericite ale suferinței („Infinitul care se află în om e la discreția unui obiect de fier: aceasta e condiția umană“), ura legitimă (când binefăcătorul nu a fost animat de iubire pură), nimicirea eului („nu există nici un alt act liber îngăduit“), bucuria de a răni („dorința de răzbunare e o dorință de echilibru universal“). Ce doi par în egală măsură învinși de „fascinația dezastrului“.
Nici urmă de cabotinism la Simone Weil, ci numai distorsiune în limbaj. Dincolo de acesta, asumare totală, fără rest, dusă până la autodistrugere, ceea ce iarăși este o negare a poruncii divine care se rezumă la un aparent egoist „Supraviețuiește!“. Renunțând la propria viață, renunți la Dumnezeu. Iată încă un adevăr inuman și la Simone Weil: „Să dispar pentru ca lucrurile pe care le văd să ajungă, nemaifiind văzute de mine, desăvârșit frumoase“. Ce bine că nu a dispărut înainte de a lăsa o operă!
Cuvintele trăiesc, adaugă lumii viaţă. Altfel de ce am vorbi şi de ce am scrie? A scrie nu-i nimic altceva decât o mistică orizontală.