Liviu Rebreanu 75 de ani de la moarte. O posteritate calmă

Cinic vorbind, dacă ne gândim la ce a urmat, Liviu Rebreanu a murit la timp. Dacă nu s-ar fi stins la 1 septembrie 1944, la numai 8 zile după marea răsturnare a regimului Antonescu, ar fi avut, mai mult ca sigur, soarta lui Tudor Arghezi. Adică interdicția, în anii cei mai „fierbinți” ai stalinismului, urmată de o graduală revenire, cu prețul unor concesii mai mici sau mai mari, și de o re-consacrare oficială, în anii „micului dezgheț” dejisto-ceaușist, re-consacrare care i-ar fi fost imputată, fără doar și poate, după 1989. Nu cred că ar fi avut nici măcar „norocul” echivoc al colegei de cenaclu Hortensia Papadat-Bengescu, pe care comuniștii au lăsat-o să moară, complet uitată, în Bucureștii cenușii ai anului 1955… Rebreanu ar fi fost, metaforic vorbind, pus la zid imediat după 1948, iar un gazetar oarecare ar fi scris, pornind de la Ciuleandra sau de la Gorila, un pamflet intitulat Proza putrefacției sau putrefacția prozei.

De-un început al acestui posibil traseu a și avut parte, la câteva zile după trecerea la cele eterne, de altfel. Pretextul atacului postum a fost directoratul la oficiosul antonescian „Viața” (1941-1944), în care, totuși, Rebreanu nu a semnat texte infamante, funcția sa fiind mai degrabă o sinecură decât un angajament. Și mai stranie decât nejustificatul atac a fost direcția din care venea: nu dinspre proaspăt reapărutele „Scânteia” și „România liberă”, nu dinspre noii agenți publicistici ai Partidului Comunist, ci dinspre cotidianul țărănist „Dreptatea”, sub semnăturile lui N. Carandino și Oscar Lemnaru. Bizară dovadă de cecitate a celor care sperau, probabil, ca prin lepădarea apăsată de regimul antonescian (în care Liviu Rebreanu nu a jucat cu adevărat nici un rol) să fie acceptați în structura de putere pe care Sovietele o pregăteau pentru România ocupată.

Dar, cum spuneam, romancierul a părăsit grăbit scena, iar temele campaniilor de presă s-au schimbat rapid, în acea vâltoare fără fund a anilor 1944-1948. Alți scriitori au devenit „dușmanii poporului”, luând calea pușcăriilor, a interdicției sau a exilului. Rebreanu, plecat într-o lume mai bună și, deci, încetând să mai fie un adversar vizibil, nu a avut parte de campaniile de presă de care nici măcar G. Călinescu – dat afară de la Universitate, împreună cu toți asistenții săi, dar director la Institutul de Istorie Literară și Folclor – nu a scăpat. După moartea lui Stalin, în 1954, cu volumul Nuvele, a început reeditarea scrierilor sale. Și, chiar dacă avem toate motivele să bănuim că politicul a intervenit în stabilirea ordinii reeditărilor, Rebreanu nu s-a aflat în situația în care a fost pus, să zicem, Gib. I. Mihăescu, al cărui cel mai bun roman, Rusoaica (1933), nu a fost niciodată retipărit înainte de 1989.

Prozatorul a avut și șansa – pe care nu au avut-o nici Hortensia Papadat-Bengescu, nici Camil Petrescu – de a beneficia de susținerea unor nume importante în contextul critic postbelic. Cel dintâi a fost Ovid S. Crohmălniceanu, care, în același an 1954, a profitat de „deschiderea” reprezentată de volumul de Nuvele, spre a publica o primă mică monografie a scriitorului. Cartea, deși scrisă în termeni de epocă, a jucat un rol esențial în „netezirea” traseului posterității lui Rebreanu. Cel de-al doilea a fost Lucian Raicu, unul dintre cei mai valoroși critici ai generației șaizeci, a cărui monografie Liviu Rebreanu, din 1967, l-a pus pentru prima dată pe prozator în relație cu modelele europene ale secolului XX. Raicu nu i-a aplicat, desigur, o lectură academică, de tip exhaustiv, ci, cu binecunoscuta sa bucurie a curiozității, a „scotocit” prin textul rebrenian, în căutarea omologiilor cu marii prozatori universali ai epocii interbelice, într-o încercare evidentă de a împrospăta interpretarea unei opere de mult clasicizate. Nu aș ignora, în paranteză, în constituirea ulterioară a „arhitecturii” începuturilor romanului românesc modern, acest factor al receptării: întâietatea lui Rebreanu nu e doar cronologică (Ion, 1920, Pădurea spânzuraților, 1922), ci și exegetică: Hortensia Papadat-Bengescu sau Camil Petrescu nu au avut șansa unor critici de talia celor care, de la Nicolae Manolescu (încă din Lecturi infidele, 1966) la Nicolae Balotă (De la Ion la Ioanide, 1974) și de la Al. Piru (Liviu Rebreanu, 1965) la Mircea Zaciu (Masca geniului, 1967), s-au ocupat de autorul lui Ion.

Ce a urmat a fost o receptare calmă, continuă, a unei opere care avea să fie editată, în cele din urmă, integral. Ba chiar și o aniversare oficială, a centenarului, în 1985, când fiecare editură de literatură din România a avut în plan un volum de sau măcar despre Liviu Rebreanu. O receptare cu încă două momente semnificative: 1) ediția critică, admirabil îngrijită de Niculae Gheran (încheiată în 2003), și 2) relectura lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe (vol. I, 1980), în care romanul rebrenian este pus sub semnul unui doric fundamental, dar în care se face și observația că Liviu Rebreanu inaugurează în literatura noastră două tipuri de roman: social (prin Ion și Răscoala) și moral (prin Pădurea spânzuraților).

Această din urmă observație mi se pare, astăzi, chiar mai ofertantă decât cea vizând doricul fundamental rebrenian, deoarece ne răspunde limpede la o întrebare pe care același Nicolae Manolescu și-o pune la începutul capitolului consacrat prozatorului în Istoria critică a literaturii române. Și anume, întrebarea privind esența modernității romanului lui Liviu Rebreanu, atât de tradițional, în fond. Să ne aducem aminte că până și (încă) tânărul Marin Preda observase întârzierea istorică a romanului românesc, când, după Moromeții I, îi spunea la fel de tânărului Fănuș Neagu, la Sinaia: „Îți dai seama, micimane, cât suntem de întârziați? Moromeții trebuia să îl fi scris Rebreanu, noi să venim după aceea…”. Doar literaturile poloneză (prin Reymont) și spaniolă (prin Blasco Ibañez) mai practică, în primul pătrar al secolului XX, o proză cu subiecte țărănești: o coincidență care vorbește de la sine tocmai despre întârzierea de care vorbeam, în raport cu ansamblul literaturilor occidentale.

În schimb, celălalt filon deschis de romanul rebrenian, cel al prozei morale, este nu numai vădit modern (să ne amintim de valul existențialist care începe, prin Albert Camus, puțin înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial), ci și mai longeviv, chiar în cadrul prozei noastre. Se știe că tema țărănească se încheie definitiv, la noi, odată cu lichidarea paradigmei rurale, prin cooperativizarea și comunizarea satului (procese care alcătuiesc fundalul istoric al volumului al doilea din Moromeții, 1967). Tema morală, însă, a continuat – prin prozatorii generației șaizeci (Nicolae Breban, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, Radu Cosașu) sau prin „marii ocultați”, ca Ion D. Sîrbu –, practic, până în zilele noastre. Omul s-a ciocnit des cu Istoria, în lumea noastră est-europeană, ceea ce a generat inevitabil dileme morale, fără de care romane ca Intrusul, de Marin Preda, Animale bolnave, de Nicolae Breban, Căderea în lume, de Constantin Țoiu, Refugii, de Augustin Buzura, sau ciclul Supraviețuiri, de Radu Cosașu, pot fi mai greu înțelese. Tema morală reverberează pregnant și în creațiile romancierilor de azi, dacă ne gândim numai la romane recente ca Fontana di Trevi de Gabriela Adameșteanu, Urma de Adrian Alui Gheorghe, Punct și de la capăt și Ploaia de trei sute de zile de Gabriel Chifu.

Aș mai adăuga doar, la observația lui Nicolae Manolescu, că, la limită, și romanul Ciuleandra (1927) poate fi considerat un strămoș al modalității realist-magice și fantastice, fără de care, bunăoară, formula lui Dumitru Radu Popescu din F și din Vânătoarea regală, ca și întreg topos-ul câmpiei, din proza unor Ștefan Bănulescu sau Fănuș Neagu, s-ar fi impus, poate, mai greu.

E nevoie, prin urmare, după 75 de ani de posteritate calmă, de o înnoire a interpretării critice a operei lui Liviu Rebreanu. În care, după ce rolul de întemeietor al romanului românesc modern i-a fost definitiv recunoscut, creația sa să fie examinată nu atât din perspectiva antecesorilor (de la Nicolae Filimon la Ioan Slavici), cât mai ales din cea a secolului de roman românesc care s-a scurs de la Ion încoace.