Versuri de Emilian Mirea

esenin

în viaţa anterioară
purtam o căciulă mare
cu urechi pentru că
trăiam undeva unde
era foarte frig

eram un mujic trist şi sărac
care muncea din greu
pe pământurile Mamei Rusia şi
aveam mâinile pline de
bătături de la coarnele
plugului

cred că
într-o zi
de acolo
din imensitatea glodului
l-am zărit pe Esenin
trecând
ca un boier
într-o trăsură
însoţit de o doamnă
frumoasă de care era
îndrăgostit

atât îmi amintesc
din acea viaţă în care
pentru o clipă
eu – mujicul
am invidiat Poetul
care trecea privind
peste noi
aşa cum priveşti
un lan de grâu
peste spice

tentativă de suicid

mi-am dus
de mai multe ori
sufletul pe marginea prăpastiei
şi am vrut să-i dau brânci
dar
de fiecare dată
a plâns şi m-a implorat
şi mi s-a agăţat cu disperare
de trup
să nu îl arunc

la noapte
târziu
după o seară de beţie
când va avea vigilenţa scăzută
o să încerc din nou

închisoarea

în închisoarea trupului meu
e cald şi bine

zăbrelele sunt subţiri şi moi
şi îmi permit evadarea
în orice clipă
iar gardienilor
le-am dat liber de mult

dar nu am de gând să evadez
pentru că îmi place să ascult
inima cum bate
tic-tac
tic-tac
până i s-o termina bateria

altă dimensiune

am vrut să trec în altă dimensiune –
aceea a fiinţei electrice care face naveta
între catod şi anod

dar nu mă puteam desprinde de
staţia de autobuz în care
te-am aşteptat

şi nici trenul
pe care voiam să-l îmbrăţişez
nu a venit

vremea fugii

nu-ţi mai împinge trupul spre
desfătări lumeşti! –
va veni vremea mlaştinii
va veni vremea fugii de cel ce ai fost
iar goliciunile trupurilor
nu ţi se vor mai părea frumoase!

întinde-te pe iarbă şi aşteaptă…
focul cărnii tale se va domoli şi
vei cunoaşte liniştea

atunci ispita va depune armele
şi te va lăsa să te odihneşti puţin
ca să nu mori prea obosit