de demult…
Iernile de demult mă iubeam doar pe mine
Ca pe-un lucru de preț
Zăpezile se topeau pe trotuarele încă fierbinți
De amintirea umbletului meu
Străzile, înțesate de lume, îmi erau pustii,
Felinarele se albăstreau la-ntâiul îngheț,
Îmi înfășuram fularul,ca pe un șarpe
Încălzindu-se în sângele meu
– Durere încă mănoasă –
Nu-ndrăzneam nici să strig,nu-ndrăzneam nici să cer,
Fără urme treceam, ca din întâmplare
Prin orașul prefăcut într-un bob de piper…
acum o mie de ani…
Doamne,cât te iubeam acum o mie de ani…
Din aburul gurii înălțam catedrale
Răcorindu-mi fruntea
Nimeni nu întinerea mai mult decât mine
Și continuam să-ntineresc
Până, hăt, la osul cel alb din vârful mănăstiresc
Al mâhnirilor ce vor veni…
O, doamne, încă o zi
Și încă una…
De câte ori se rotise
În carnea mea -luna
De câte ori tremuram precum
Aripile fluturilor întârziați în hățișurile dulci-otrăvitoare
…Și totuși,cât te iubeam acum o mie de ani
Pe când mă crezusem sarea din afunduri de mare…
trebuia
Trebuia să-mi fi lăsat mai multe pricini
Pentru o părere de rău
Altminteri,îmi rămâne doar bucuria ta
Că, în sfârșit, ești departe
De tot ce te-ar sili să apari precum un tăiș ascuțit
Căruia teaca nu-i mai e de folosință…
Să-mi fi lăsat ceva prin care
Te-aș fi putut preschimba în ființă
Care să-mi tulbure tihna
Deloc roditoare…
aceasta…
Aceasta este lumea în care
Toate războaiele se sfârșesc înainte de a începe
Și totuși, medaliile triumfă pe pieptul combatanților,
Copiii mor înainte de a se naște
Și totuși, popoarele se-nmulțesc în fiecare secundă,
Mările-și dezgroapă corăbiile inventate de ele însele
Și le fac să alunece sfidător
Și totuși, plămânul inimii încă respiră
Nemărturisirile,
Miresmele pâinii care nu satură nicicând,
Mirul unei lacrimi
Sfințindu-se pe sine-lunecând…
erai…
Erai, ca și acum, numai gând
Numai tăcere, numai întuneric
În lacrima cea mai adevărată
Decât oricare alta,
În care priveliștile îngheață sferic…
Iar mie-mi era cald și bine
Ca-ntr-un lan de secară
Se auzea doar tropotul,dar caii
Nu se arătau vreodată
Și treceam,cu ochii-n pământ
Ca-ntr-o biserică
În care intri cu prefăcută smerenie
uneori
De când te-ntâmpin, cu genunchii-n pământ
Am prins rădăcini
Nu mă mai pot ridica
Pot, cel mult, să-mi clatin crengile
A jale…