Apariția masivei lucrări colective puse sub titlul generic Arta din România din preistorie în contemporaneitate (București – Cluj-Napoca, Ed. Academiei Române & Ed. Mega, 2018, 2. vol., 660 p. + 726 p.), coordonată de acad. Răzvan Theodorescu și de acad. Marius Porumb, tocmai în anul centenarului unirii de la 1 decembrie 1918 are o importanță simbolică ce nu se cere subliniată. O tentativă de o anvergură similară s-a înregistrat cu jumătate de veac înainte, așadar la mijlocul intervalului care leagă momentul Marii Adunări de la Alba Iulia de cel actual, dar ea a dus firul reconstituirilor abia până la 1800, în pofida faptului că s-a desfășurat tot pe întinderea a două volume (Istoria artelor plastice din România, București, Ed. Meridiane, I: 1968, II: 1970). Înăsprirea cenzurii de partid de atunci a împiedicat finalizarea proiectului. În totul, noua apariție aspiră să producă „o privire sintetică nouă asupra istoriei artelor vizuale din țara noastră“. O privire colectivă, desigur, datorată unora dintre cei mai valoroși experți români din sfera iscodirii vizualului artistic cu mijloace savante. I-am numit astfel – omițându-i pe editorii deja amintiți ai corpusului – pe acad. George Stoica, prof. dr. Aurel Chiriac, dr. Georgiana Onoiu, acad. Mihai Bărbulescu, prof. dr. Tereza Sinigalia, dr. Mihaela Sanda Salontai, dr. Daniela Dâmboiu, dr. Constantin Ciobanu, dr. Marina Ileana Sabados, Ana Dobjanschi, Victor Simion, prof. dr. Corina Popa, dr. Ciprian Firea, dr. Dana Jenei, dr. Dana Prioteasa, dr. Cristina Cojocaru, prof. dr. Cornel Tatai-Baltă, prof. dr. András Kovács, dr. Ana Dumitran, dr. Iulia Mesea, dr. Grațiela Grigoriu, conf. Dr. Mihaela Vlăsceanu, prof. dr. Sorin Vasilescu, prof. dr. Adrian-Silvan Ionescu, dr. Adriana Șotropa, dr. Ioana Vlasiu, dr. Corina Teacă, dar. Mariana Vida, prof. dr. Cristian Robert Velescu, dr. Tiberiu Alexa, conf. Dr. Ramona Novicov și prof. dr. Adrian Guță.
La o privire oricât de superficială se remarcă intenția – deplin realizată, în limita cunoașterii istorice – a restituirii continuumului istoric prezumat sub genericul de trecut românesc. La drept vorbind, nici arta paleolitică, nici cea din epocile metalelor și nici vremurile așezate prin tradiție sub semnul „mileniului migrațiilor“ (căruia alții îi spun „mileniul întunecat“) nu pot fi adjudecate românescului. Nu sunt românești propriu-zise nici arta daco-getică, nici cea romană, chiar dacă, de la Hasdeu încoace, vedem în ele premise directe ale identității românilor. Aspirația reconstituirii integrale a autorilor trebuie privită mai curând ca asumare a datoriei științifice de a nu lăsa nefrecventată nicio dimensiune cronologică ce traversează spațiul României de azi de-a lungul timpurilor reconstituibile.
Constatărilor acestora li se adaugă și observația că încercarea echipei de istorici care semnează volumele discutate vizează toate compartimentele domeniului. Răzvan Theodorescu precizează dintru început „Rând pe rând și pentru toate ramurile de creație vizuală, de la arhitectură la argintărie, de la pictură la broderie, de la grafică la sculptură sunt evocate marile vârste ale artei din spațiul carpato-danubiano-pontic: arta populară – matca tuturor manifestărilor artistice și a arhetipurilor vizuale, arta pre- și proto-istorică, cea a epocii greco-romane – când se pun temeiurile … unei clasicități străbune în perceperea spațiului înconjurător, alternate cu o arhaitate străveche – aceea, de mare strălucire, a timpurilor medievale, deschise spre Bizanț, spre Balcanii slavo-otomani și spre Occidentul romanico-gotic; arta timpurilor premoderne cu rădăcini renascentiste și cu suflu baroc din secolele XVII și XVIII; arta modernă a veacurilor XIX și XX cu variatele sale orientări și sincronii europene, ce nu au lipsit în diferite etape ale creației naționale; în fine, arta secolului nostru, unde România pare a căpăta o pondere tot mai mult recunoscută pe plan internațional“ (p. 10). Chiar și simpla enumerare este impresionantă, dar desfășurarea întregului curcubeu, cu accentele și nuanțele sale semnificative, dă la iveală o diversitate surprinzătoare.
Abordarea materialului aluvionar este, pe de altă parte, multiculturală. Chiar dacă se acordă o atenție privilegiată artei românești – și este oportun să se procedeze altfel, cunoașterea ei având destule lacune și omisiuni de recuperat – din numeroasele pagini ale sintezei nu lipsesc nici monumentele, picturile, sculpturile maghiare ori săsești, sau cele datorate unor meșteri aparținând altor orizonturi.
Evul Mediu se înfățișează, în istoria românească, drept epoca plămădirii unei conștiințe artistice de sine la intersecția curentelor și sugestiilor europene venite dinspre vest, ca și dinspre sud-estul continentului. El relevă, cu deplină pregnanță, cum au arătat încă din anii 1970 (printre alții) Răzvan Theodorescu și Pavel Chihaia, în ce măsură și pe ce căi s-a produs admirabila sinteză creatoare de originalitate între elementele unor curente occidentale (romanic, gotic) și o sensibilitate artistică stabilizată în hotarele credinței creștine răsăritene, cu canoanele ei specifice într-ale artei. Acum posibilitatea de a compara arta românească între componentele ei pe provincii, sesizând notele distinctive transilvane în raport cu cele moldovenești sau muntenești (ori invers) se oferă mai pregnant spiritelor pasionate și instruite.
Mai apoi, în zorii modernității, în ceea ce alte istoriografii numesc „modernitatea timpurie“, atunci când țările române ajunse sub puterea politică și militară a Semilunii au fost silite să decupleze devenirea lor istorică, măcar în parte, de la cea apuseană și când, pe lângă confruntarea cu Islamul au avut de făcut față, sub raport teologic, și tentativelor de seducție ale Reformei, răspunsurile s-au dat în orizontul barocului, mai pe urmă și în cel al preiluminismului și iluminismului, provocând replieri artistice în maniere grăitoare. Stilul epocii lui Matei Basarab și apoi cel al domniei brâncovenești au marcat devenirea arhitectonică, picturală și sculpturală în moduri benefice, stimulative. Detaliile acestor deveniri sunt plastic și minuțios reconstituite în pagini, la fel cum fuseseră și triumfurile artei rareșide în Moldova.
Receptat cu o anume prudență până acum, secolul al XVIII-lea – al „fanarioților“ – se dovedește acum, la parcurgerea coerentă și atentă a moștenirilor sale, mai rodnic, mai bogat decât s-ar fi putut crede. Creșterea în importanță a limbii grecești prin școlile locului nu a însemnat, în sfera vizualului, o estompare a fecundității românești în materie de interpretare a temelor picturale canonice. În același veac, Transilvania și teritoriile vestic-extracarpatice se împărtășeau deja, în felurite forme, din noutățile survenite odată cu Reconquista catolică și cu instaurarea dominației Habsburgilor în zonă.
Tratarea profilului epocii înnoitoare pe care a constituit-o secolul al XIX-lea ar fi fost, fără îndoială, incompletă în absența capitolului despre dezvoltarea artistică din Basarabia. Pentru români, generația pașoptistă, creatoare a statului național unitar modern, rămâne una plină de strălucire și în câmpul artei. Începând de la dinamica renovatoare pe plan politic și instituțional și până la literatură și artele vizuale aportul personalităților de la mijlocul secolului și apoi din ultimul pătrar de veac al XIX-lea a însemnat saltul nerăbdător în europenitate și estomparea orientalismului.
Această evoluție a continuat în veacul următor, care a adus nu numai întregirea statală ci și afirmarea majoră, pe plan național și internațional, a artei românești în deplina ei strălucire, în pofida impedimentelor istorice aduse de o tiranie ideologică de jumătate de veac odată cu instaurarea comunismului.
Va fi fiind oare prea devreme pentru a ne gândi și la aportul artistic al exilului românesc de după cel de-Al Doilea Război Mondial și al deceniilor postcomuniste? Există deja o enciclopedie a exilului și noua democrație permite circulația nestingherită a informației din domeniu, cu ajutorul noilor media putându-se păstra un contact de proximitate chiar și cu cei mai îndepărtați geografic artiști români care trăiesc în străinătate. Grație masivului exod românesc al ultimului sfert de veac, nu ar fi nepotrivit să se sondeze depărtările și din acest punct de vedere.
Este reconfortant că, măcar sub raportul sintezelor erudite, centenarul Unirii de la Alba Iulia nu a trecut ca neobservat, oferind prilejul unei retrospective de nivel aulic și de ținută științifică.