Sub semnul „păhăruțului“

Brand-ul poeziei lui Marian Drăghici: „păhăruțul“. Un simbol polivalent cu tîlc cînd melancolic, cînd euforic, cînd credincios, cînd lumesc, umplîndu-se, după prilej, cu „de toate“, în funcție, nu în ultimul rînd, de perspectivele interșanjabile ale vîrstelor. Loc mai totdeauna al unei bonomii cu nuanță amară: „-Bine-bine, dar ce e pentru tine/ stricto sensu păhăruțul?// –Habar n-am ce este stricto sensu păhăruțul./ Intuiesc numai, însă foarte puțin,/ privitor la conținutul lui, c-ar fi luciul./ –Ce luciu?/ –Al apei./ –Care apă?/ –A heleș-teului./ –Luciul apei heleșteului?/ –Luciul apei heleșteului/ în care, copil,/ am privit zilnic cerul/ pînă la o sete cu fum deasupra./ Asta am băut toată viața./ Neexcluzînd o frică mare ce-mi va veni“ (Dialog imaginar…). Cu „păhăruțul“ nicicînd gol în mînă, poetul urmează un periplu al secvențelor existenței proprii care nu o dată se include cochet în însuși spectacolul „păhăruțului“. O muzicalitate discretă de fond îi oferă tonul unei cantilene: „la vremea mea, în sărbători/ ningea cu păhăruțe peste sat/ din înserare pînă-n zori/ din zori și pînă-n înserat/ din zori și pînă-n înserat“ (urma. o cantilenă). Nu fără delicatese intertextuale: „– Nu, domnule G. Bacovia,/ nu trebuie să beau/ să uit/ ceea ce nu știe nimeni“ (dialog imaginar). Odată rînduit acest decor obiectual-fonic, autorul se arată dispus la confesiuni de un patetism pus formal în surdină. Cadrul jocular îi îngăduie să facă afirmații ce altminteri ar contraria pudoarea stilistică la care ține. De remarcat faptul că melodramatismul pe care-l sugrumă iese cu subtilitate la iveală precum satisfacția unui pariu cîștigat. Emfaza apare anume pentru a fi dezumflată: „-Marto, Marto,/ îți mai spun o dată/ cum ți-am spus cînd erai fată:// de-ar străluci pe tine carnea/ de geniul inimii citind/ cum străluci pe mine carnea/ de geniul inimii scriind? –/ altfel, țărînă suntem/ paie și vînt, poamă acră/ noi – nu și Maria// Maria, pentru mine, e sacră“ (io, martamaria). Profesia de credință auctorială e formulată din aproape în aproape ca o justificare a interiorității ce concede a se comunica, totodată însă ca o manifestare a unei spontaneități în măsură, la un moment dat, a întrezări un mit ce ar putea bulversa norma biologică. Odată apucat, un atare fir fabulos se răsucește în propriul său răsfăț. Copilul în cauză „de fapt caută,/ fără a conștientiza măcar treaba asta,/ vers după vers cuvînt după cuvînt/ să-și întîmpine mama/ care odinioară l-a născut – // și născîndu-l atît de mult l-a iubit/ încît bucurîndu-se foarte/ bucurîndu-se mult și bine/ a uitat, schiavna/ să se nască pe sine“ (schiavna). În continuare, bardul se dorlotează confruntîndu-se cu slăbiciunile unei „fragile“ senectuți. Nu mai puțin decît cooperarea „păhăruțului“ cu paradigma siderală și întîlnirea sa cu Providența împlinesc cu grație și cîte un tablou vivant (bunăoară poemul lui ion mureșan). Sub imperiul vitalității pe care poza glacială n-o disciplinează total, în unele texte gravitatea e lăsată la o parte aidoma unui veșmînt incomod. Actantul se lasă ispitit de metrul folcloric, intră în hora acestuia, iuțindu-și pasul care bate energic în pardoseala scenei. Un chiuit e pe aproape: „să-i dea/ Domnul tot ce vrea, haida!/ petrecută-n sinea mea, haida!/ să nu știe lacrima, haida!“ (cîntec de veșnic flăcău…). De fapt „păhăruțul“ e rareori consumat în intimitate. Marian Drăghici își dezvăluie treptat un temperament meridional, de extravertit gata nu doar de a face uz de un discurs ludic cu „fente“ menite a cuceri spectatorul, ci și de-a „socializa“ la propriu. Textele d-sale abundă de numele unor scriitori. Unii au parte de-o imagine confratern-picantă, alții, trecuți în lumea umbrelor, de una compasională. Limbajul colocvial e aici în largul său. Un autor e plasat din capul locului în anecdotic (poemul lui nicu sava). Altul e surprins prin înscenarea unui flirt cu moartea (premiu. poemul lui gellu dorian). Altul e confruntat cu mersul (retardat) al trenurilor autohtone. I se solicită empatia cu atît mai îndreptățită cu cît termenul contrastant al insuficienței feroviare e o ambiguă perspectivă poeticească: „că numai poezia noastră/ este mai mare/ ca țara noastră?“ (poemul lui lucian vasiliu). Angelei Marinescu i se oferă un madrigal dur: „atîtea lămpi crescute-n soare/ și tu balaură a poeziei/ blestemate:// asta te-ai vrut/ asta ești – / destin împlinit“. Și o sticlire argotică într-un poem dedicat lui Ioan Buduca. Dintre cei decedați, poetul-cîntăreț Ion Zubașcu are parte de consemnarea unei amintiri emoționante în realismul evocării sale, iar în fața lui Florin Mugur, „păhăruțul“ se adaptează cu duioșie unui livresc consumptiv. Timbrul apăsat personal în permanentul său registru afectiv-ironic al creației lui Marian Drăghici e neîndoios apt a se întipări în memoria cititorilor d-sale.