Deschisă în cadrul sezonului expoziţional de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, expoziţia retrospectivă Yvonne Hasan (1925-2016) a fost, atât pentru public cât şi pentru specialişti, o revelaţie în sensul bucuriei de a descoperi o personalitate complexă, profundă și singulară. Conceptul curatorial propus de Adrian Buga, susţinut de regizorul Alexandru Solomon, fiul artistei, pune accentul pe o dimensiune a sa mai puţin explorată, cea de artistă. Cunoscută în general ca istoric de artă şi profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, opera ei vizuală este o surpriză chiar şi pentru cunoscători. După cum afirma artista însăşi, într-o autobiografie expusă cu acest prilej la MNAC, a urmat cursurile Şcolii de artă iniţiată de pictorul M.H. Maxy, în perioada dictaturii antonesciene, când evreii erau obligaţi să facă muncă în folosul comunităţii iar cursuri universitare erau doar în sistem privat. După război şi-a continuat studiile la Facultatea de Arte, cu Alexandru Ciucurencu (1945-1950), urmând în paralel şi cursurile Facultăţii de litere şi filozofie (1944-1947), susţinându-şi licenţa în istoria artei şi istoria filozofiei. În 1956 intră ca asistentă la catedra de Istoria artei, din cadrul Institutului de Arte plastice „N. Grigorescu“, unde va rămâne până în 1982, când se pensionează. Cu această ocazie am aflat mai multe detalii despre o activitate atât de diversă din care nu ştiam decât studiile ei despre Victor Brauner, fiind primul istoric de artă de la noi care a scris aplicat, despre artist, după 1944, volumul monumental despre „Paul Klee şi arta modernă“ (1999) şi câteva comunicări legate de M. H. Maxy şi mişcarea constructivistă iniţiată de acesta împreună cu Brauner, în jurul revistei „Integral“. Până a afla toate aceste informaţii biografice consideram că apropierea ei de Avangardă se datora într-o bună măsură, scriitorului Petre Solomon, soţul ei. În ceea ce priveşte activitatea sa artistică, acesta îmi era puţin cunoscută în pofida faptului că a avut nouă expoziţii personale, dintre care trei după 1990 şi a participat la numeroase expoziţii de grup. De aici şi surpriza întâlnirii cu o viziune atât de proaspătă care, încă din perioada proletcultistă a anilor ’50-’60, îşi formula discursul vizual într-un cu totul alt tipar decât cel al epocii. Bineînţeles că relaţia ei de familie a ajutat-o să nu alunece în capcana unui tipar impus pe criterii politice. Presupun că după 1944, prietenia ei cu Nina Cassian a adus-o în cercul tinerilor suprarealişti, sau măcar a fost prezentă la manifestările lor publice din 1945 şi 1946, ceea ce în mod evident a lăsat urme în creaţia sa. În pofida opţiunilor politice, sincere sau conjuncturale, apetitul pentru un limbaj artistic de calitate, asumat şi înţeles în substanţa lui vie a fost, cred, ceea ce a făcut Yvonne Hasan, în tăcere, timp de peste şase decenii. Pictura obiect şi, într-o bună măsură, tapiseriile sunt semnele unei gândiri plastice foarte personale, dublată de o curiozitate ce nu putea fi satisfăcută doar cu reţete preluate și, oricum, neadecvate spiritului ei atât de liber. Tipurile de asamblaje expuse acum, unele dintre ele datate la jumătatea anilor 1960, conturează un univers complex, în care discursul de natură explicită (peisaj, portret, natură moartă, compoziţie) este substituit cu o epică implicită, cea a materialelor folosite a paletei cromatice. Păstrându-se în limitele pieselor de tip parietal, artista îşi dezvoltă amprenta pe genurile clasice ale artei (peisaj, natură moartă, portret, compoziţie, pe care le resemantizează prin intermediul colajelor, puse în dialog cu o paletă cromatică îndrăzneaţă. Nimic nu este premeditat în lucrările sale. Demersul se desfăşoară spontan, generat probabil de un impuls, fie el interior sau ca reacţie la ceea ce îi „invada“ spaţiul vital (vezi mărturiile lui Alexandru Solomon, apropo de colajele cu pachete de săpun, brânză topită, ciorapi etc.). Concepându-şi opera într-o perioadă şi, mai ales într-un loc, unde bidimensionalitatea suprafeţei picturale deţinea o hegemonie absolută, ea realizează o serie impresionantă de lucrări-colaje din bucăţi de lemn. Dinamica suprafeţei este dată de modul în care le ordonează iar cromatica, simplă şi expresivă e generată de culoarea naturală a lemnului folosit. Piese precum: „Joaca pe plajă“ sau „Portret“ relevă mai mult decât capacitatea sa de a organiza o suprafaţă sau de a da expresie unei realităţi originale. Pe lângă o stilizare post-cubistă, se simte clarviziunea unei intuiţii şi a unei capacităţi de elaborare care mă determină să reconsider locul pe care această artistă atât de puţin receptivă la tipare, îl ocupă în peisajul artistic naţional.
Este un univers viu, flexibil în care obiectele şi formele dialoghează în pofida unei evidente incompatibilităţi. Adeseori logica discursului este re-creată, tranziţiile dintre materiale şi forme fiind adevărate demonstraţii vizuale ale gândirii sale despre existenţă şi artă. Formele mari, amplu ritmate, precum cele din piese ca Natură statică, Fereastra roşie, Fragmente din Vadul Izei, Maramureş sau Pomul copiilor impun receptorului un anume tip de implicare, nu doar estetică, ci şi la nivel afectiv. Altele, precum Portret în oglindă –Autoportret sau Femeia cu pasăre sunt semnele ce confirmă mai mult decât o bună stăpânire a spaţiului sau inteligenţa sa artistică. Privind din perspectiva timpului în care au fost create, ele definesc o altă înţelegere a realităţii.
Cred că în unele situaţii, și mă refer aici în special la colajele cu lemn, obiectul a fost cel care a determinat subiectul, aproape ca în cazul lui Brâncuşi, care declara că bucata de piatră este cea care îi impune forma. Construite cu minuţiozitate, lucrările sale – concepute pentru a transgresa latura vizibilă a unei realităţi comune – trebuie înţelese ca o formă de arheologie subiectivă. Lecţiile lui Paul Klee sunt bine asumate din perspectiva propriei sale interiorităţi care este însă diferită de cea a apolinicului său mentor. Polifonia fiinţei sale nu este aceea a unui irevocabil învingător ci mai curând una eclectică a cărei esenţă este divizată între multe întrebări şi puţine certitudini. Iar sublimul acestei înţelegeri artistice derivă din contrastul celor două caractere, unul apolinic – Klee, celălalt dionisiac – Hasan.
Actuala selecţie realizată de Adrian Buga include alături de lucrările de pictură, colaje, tapiserie, multe piese de grafică, fotografii, documente, manuscrise ce generează o formă de lectură complexă, agregată într-o reconstrucţie, la finalul căreia avem o perspectivă contemporană asupra imaginii artistului în contextul epocii sale. Ceea ce lipseşte, pentru moment, acestui important proiect muzeal este un instrument ştiinţific pe măsură, catalogul expoziţiei.