Șchiukin – colecționarul prin excelență

Există o apetență aparte a publicului cititor pentru biografiile oamenilor celebri, iar văzută strict prin prisma ineditului, și această carte de recompunere din fragmente a poveștii colecționarului Serghei Șciukin, nu dezamăgește așteptările. Colecționarul. Povestea lui Serghei Șciukin și a capodoperelor sale pierdute și regăsite este o lucrare ce reconstituie – într-un mod nu lipsit de condeiul rusesc și de charmul scrisului parizian – viața lui Serghei Șciukin și felul în care acesta s-a raportat la colecția sa de artă, pe baza scrisorilor, amintirilor și mărturiilor. Autorii – nepotul lui Serghei Șciukin, André Delocque și istoricul de artă Natalia Semenova – s-au întâlnit pentru prima oară la Moscova, în anul 1990, pe o bancă lângă Iazul Patriarhilor și acolo a fost locul în care ei au plănuit un volum referitor la personalitatea lui Șciukin. Demersul lor s-a lovit însă de multe neajunsuri și a fost o provocare imensă pentru autori să recompună parcursul său de colecționar, întrucât date esențiale despre viața lui lipseau pur și simplu: „Cum să procedezi când vine vorba de un om care nu lasă în urma lui decât câteva cărți poștale, o corespondență cu Matisse, vreo 10 scrisori adresate fratelui său și 15 pagini de jurnal intim care acoperă lunile noiembrie și decembrie ale anului 1907?

Încercând să reconstituie parcursul acestui colecționar – inventator al unui muzeu de artă modernă și un mecena pentru Matisse și Picasso, autorii volumului au articulat întregul conținut pornind de la o întrebare legitimă: Ce l-a determinat pe acest om (descendent al unei familii de negustori și industriași) să investească în artă cu atât de mult curaj? La rândul lor, ipotezele de lucru pentru cei doi au derivat tot din interogații: să fi primat flerul lui Șciukin de afacerist care a intuit valoarea în timp și deschiderea pentru arta modernă, atunci când publicul ar fi fost pregătit cultural și psihic pentru schimbare, sau, dimpotrivă, să fi simțit – grație unei sensibilități aparte, pentru că trebuie menționat că Șciukin alegea, selecționa fin ceea ce cumpăra – măiestria artistică inegalabilă avant la lettre a acestor capodopere și atunci a mizat doar pe răbdarea și rafinarea gustului unei posterități care ulterior avea să îi mulțumească? – „Pe lângă cine își dezvoltase și căpătase o asemenea intuiție, care dărâma conformismul majorității artiștilor, istoricilor, criticilor?“

Cine a fost Șciukin? – provenind dintr-o familie de negustori bogați, acesta s-a născut în Rusia anilor 1850, într-o epocă în care unchiul său îi primea pe Turgheniev și pe tânărul Lev Tolstoi în saloane încă luminate cu lumânări de seu. După ce a locuit în Germania o perioadă, s-a întors la afacerea familială, iar la sfârșitul anilor 1890 a început să cumpere pânze impresioniste semnate de Monet, Renoir, Degas. Mai târziu, achiziționează și postimpresioniști – Gauguin, Cezanne, van Gogh, către anul 1908 tablouri de Matisse și în 1910 lucrări semnate de Derain și Picasso. Background-ul său nu avea să prevestească nimic din ceea ce avea să ajungă mai târziu, cu atât mai mult cu cât dintre toți frații lui, doar Serghei nu a fost trimis la studii la Sankt Petersburg, ba dimpotrivă, a fost reținut acasă să studieze alături de surorile sale. Atunci „nimeni n-ar fi putut prevedea că bietul mititel bâlbâit, cu un cap mare și disproporționat, slăbănog și bolnăvicios“ va deveni unul dintre cei mai mari colecționari și că numele lui va fi pomenit întotdeauna atunci când se va vorbi despre arta modernă.

Frații săi au fost și ei colecționari, și încă de dinainte ca Serghei să achiziționeze primele pânze, Nikolai – cumpăra tablouri vechi rusești, Piotr – deținea o colecție eclectică, fiind pasionat mai degrabă de exotismul Persiei, Japoniei sau al Chinei și în același timp era deținătorul unor remarcabile piese de argintărie rusească, Dimitri – era un colecționar de pictură olandeză și franceză foarte respectat, iar Ivan, fratele cel mic – va fi prototipul colecționarului care cumpără rapid, negociază și vinde la fel de repede desene și pasteluri pariziene. Din păcate, muzeul în care a investit Piotr, contrar dispozițiilor sale testamentare, a fost închis și ulterior transformat în birouri și depozite, iar colecțiile sale au fost amestecate în depozitele Muzeului Istoric din Piața Roșie și apoi împărțite între muzeele sovietice în plină restructurare științifică. Așadar, identificăm la frații Șciukin toate fațetele unui colecționar: pasiunea pentru investiții în cazul lui Nikolai, acumularea devorantă ilustrată de Piotr, vizionarismul lui Serghei, rafinamentul și răbdarea pentru achiziții cu adevărat valoroase în cazul lui Dimitri, precum și arta de a negocia a lui Ivan. Dintre toți frații însă, se va detașa Serghei Șciukin, el va fi cel care va aduna o uluitoare colecție de artă modernă a secolului al XX-lea, în primul rând pentru că natura l-a înzestrat cu un formidabil simț al oportunității și al frumosului. El s-a detașat ca fiind figura cea mai reușită dintr-un grup de frați remarcabili, născuți într-un mediu artistic, educați și pregătiți pentru succes de un tată care a fost la rândul său un om de afaceri bogat și puternic.

Serghei, care avea „barba neagră și părul cărunt“, „buze roșii și cărnoase,“ era de o „seducție irezistibilă“, iar „inteligența lui sărea în ochi imediat“, învață să înțeleagă arta experimentând și acumulând cu prudență. Alege artiștii fără să îi pese de celebritatea lor și merge direct la operele cele mai valoroase. Ba mai mult, colaborează cu unul dintre cei mai cunoscuți negustori de artă parizieni, este vorba despre Ambroise Vollard, și devine clientul permanent al acestuia. Este adevărat că biografia colecționarului este urmărită ca fir narativ pe parcursul paginilor, însă din carte nu lipsesc nici pasaje admirabile despre frumusețea tulburătoare a Rusiei de altădată sau despre amprenta boemă și unică a Parisului de la începutul anilor 1900.

Șciukin și Matisse se întâlnesc la momentul potrivit pentru a trece, unul grație celuilalt, la o etapă superioară. „O cumpăr – i-a spus colecționarul artistului în momentul în care cel din urmă i-a arătat o pânză – dar mai întâi trebuie să o am la mine și dacă pot să o suport și dacă va continua să mă intereseze, o păstrez.“ Cu Gauguin lucrurile au fost mai puțin complicate, chinuit de teama unei noi lovituri a destinului (lui Șciukin îi murise fiul), rusul și-a căutat alinarea și uitarea în tablourile exotice ale acestuia. „Pentru el, obișnuit cu vegetația trecătoare, cu culorile palide și miresmele suave, regatul feeric al pădurilor de palmier era o încântare. (…) Se plimba astfel într-un vis care îi vindeca rănile, îndepărtând amintirea fiului pierdut, neputința de a alina durerea soției refugiate în partea inaccesibilă a ființei ei, neliniștea în fața perspectivelor pe care le puteau anunța evenimentele de curând survenite în Rusia.“ Mai târziu, întâlnirea sa cu pictura lui Picasso a fost tumultoasă și a stat sub o zodie a înfruntării. Șciukin avea să afirme în timp că a ezitat mult până a pus pe perete primul Picasso, însă în 1914, 50 dintre pânzele spaniolului aparțineau deja colecționarului. Picasso l-a fascinat, l-a hipnotizat pe rus. „Să-l vedem pe Picasso, e genial!“

Flerul de neegalat al lui Șciukin în ce privește selecția capodoperelor sale, se reflectă în magistralele săli ale Palatului Trubețkoi (care i-a aparținut, de menționat că volumul conține și o serie de fotografii reprezentative în acest sens), care sunt împodobite cu tablouri de Matisse, Picasso sau Gauguin. Toate aceste tablouri au fost achiziționate de colecționar într-un moment în care arta acestora era blamată, detestată și contestată de contemporani, ba chiar stârnea oprobiul societății, ei fiind demni doar de un salon al refuzaților, al celor care depășeau convențiile picturii academiste și erau independenți de orice canon.

Dacă Șciukin s-ar fi născut în Occident sau în Statele Unite ale Americii, cu certitudine i s-ar fi consacrat romane și filme și „cu siguranță – afirmă autorii volumului – s-ar fi inventat un cuvânt care să descrie fenomenul Șciukin“. Dar acesta a trăit în Rusia și în momentul în care a izbucnit revoluția bolșevică, a fost nevoit să abandoneze totul și să fugă sfârșindu-și zilele ca refugiat la Paris. Numele lui Șciukin – ca de altfel ale tuturor celorlalți colecționari „capitaliști“ – au fost blamate în Uniunea Sovietică, iar fabuloasele sale colecții de impresioniști, capodopere pe care le-a deținut din creațiile lui Matisse și Picasso, au fost multă vreme sinonime cu pictura decadentă, burgheză, formalistă și a fost interzisă expunerea lor. A fost un colecționar care și-a devansat secolul și unicul care a înțeles responsabilitatea în emergența noilor opere de artă modernă. Totodată, Șciukin a familiarizat societatea rusă cu descoperirile artistice ale Franței, creând o puternică deschidere pentru arta de avangardă rusă de la începutul secolului al XX-lea.

Moștenirea lui Șciukin a apărut timid, pe etape, după perioada dezghețului, ajungând să fie astăzi comorile cele mai de preț al muzeelor din Rusia (Moscova, Sankt Petersburg), iar galeria de artă modernă a muzeului Ermitaj poartă numele colecționarului. La o sută de ani de la încheierea colecției, în 2016, colecția Șciukin a putut fi admirată la Paris. La inaugurare a fost de față Președintele Republicii Franceze și Președintele Federației Ruse, iar întregul eveniment a fost un omagiu binemeritat pentru personalitatea lui Serghei Șciukin, „un om înțelegător, generos și care a dat întotdeauna dovadă de o mare eleganță sufletească.