Exerciții de transparență

Istoria, capricioasă și de neînțeles pentru ochii tulburi ai umanității, slobozește din când în când personalități aducătoare de lumină, receptacule de spiritualitate capabile să înnobileze noroade. Nimic nu-i nou sub soare, știm bine, dar uneori pare că este, și chiar este pentru că astfel de personalități au calitatea rară de a primeni respirația planetei, de a învia speranța. Dorul de absolut, bine ascuns sub puzderia grijilor zilnice, se trezește brusc și animă sufletele. Oamenii ies parcă mai liberi pe străzi și se adună în numele lui, al absolutului, dar și în numele personalității care suscită interes.

Te întrebi cum anume se face saltul de la persoană la personalitate. Probabil că e nevoie de o concentrare a voinței de a fi, ajutată de harul divin. O asemenea concentrare de sine a dovedit toată viața sa Karol Jósef Wojtyla, cel care urma să devină papa Ioan Paul al II-lea. Tot ce a trăit poate inspira un roman. Victimă a unui atentat aproape fatal, în 1981, și țintă a doua oară, în 1982, indezirabil pentru regimul comunist din Polonia, hăituit de dușmanii libertății și apoi de boală, Înaltul Pontif rămâne un miraculat cu capacitatea de a-și convinge semenii să-l urmeze. Deși bolnav, a străbătut planeta în lung și-n lat, propovăduind calea Luminii. În 2003, a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace, alături de fostul președinte ceh Vaclav Havel.

Toate aceste date biografice ale Pontifului sunt arhicunoscute, din acest motiv nu stărui asupra lor. Probabil că mai puțin știut e faptul că Ioan Paul al II-lea a fost și un rafinat cărturar. A studiat cu dăruire opera literară și teologică a misticului Ioan al Crucii, cel care, dintre sfinți, a făcut cea mai frumoasă pledoarie în favoarea Poeziei deoarece întreaga lui operă teologică este menită să-i explice versurile, deci este închinată Poeziei. În teza de doctorat Credinţa în viziunea Sfântului Ioan al Crucii, redactată sub îndrumarea lui P.R. Garrigou-Lagrange, Pontiful demonstrează că sufletul, cel care ne cheamă spre poezie, este esenţial asemănător cu Dumnezeu. Umanismul Sfântului Ioan al Crucii constă în a-l regăsi pe om în Dumnezeu şi invers, în a-l descoperi pe Dumnezeu în om. Dar această descoperire se face deseori pe căi surprinzătoare, ce includ „întunericul divin“.

Pontiful însuși a scris versuri, care nu seamănă cu cele ale lui Ioan al Crucii, deși, evident, tematica este comună. În opera sanjuanistă noaptea mistică este metafora-cheie, fiind în același timp un concept teologic cu greutate (primit de la Pseudo Dionisie Areopagitul), în timp ce viziunea paulină alege lumina ca suport al comprehensiunii. Transparența discursului papal nu ascunde profunzimea lui, care nu este doar aceea a marilor adevăruri de credință, căci ar fi una împrumutată, ci este și o intensitate a interpretării creatoare de tensiuni lirice. Din punct de vedere strict estetic, perorația sacerdotală nu ratează un anumit grad de ambiguizare a discursului poetic, condiție esențială a evaluării unui text literar actual, care trimite mereu într-un plan secund, deschizând o pletoră de sugestii adiacente, ca niște siaje ale adevărului evident. Când între semnificat și semnificant există o singură realitate posibilă, limbajul devine un instrument de control. Când apare plurivalența, limbajul cîștigă în transparență și implicit în prestigiu literar. Asta nu înseamnă deturnarea sensurilor, ci inițiativă în gesticulație. Nu înseamnă revoltă, ci stupoare. De altfel, Ioan Paul al II-lea cultivă uimirea, condiție milenară a filosofării, dar în egală măsură și a poetizării celor ce sunt. Poezia nu ține persoana departe de realitate, ci o apropie. Și nu e vorba numai de cuvinte, ci de hiatusul dintre ele, de tăcerea care le marchează și le conține în același timp. A drămui cu precizie acest ritm înseamnă a fi un estet cu simț muzical desăvârșit. În felul acesta devine evident că orice cuvânt poartă un mesaj care nu este în el însuși. Astfel înțelegând textul poetic, e greu de evitat emfaza, dar Ioan Paul al II-lea reușește. Simplitatea este calea înțeleptului.

Există mereu o umbră a gestualității auctoriale ca o perpetuare a cuvântului în ipostaze surprinzătoare ce aduc Nespusul în discurs, policromia de inspirație sixtină făcând să dureze exaltarea (v. Presacramentul). Căci Ioan Paul al II-lea este un exaltat, în sensul bun al cuvântului, adică un entuziast înnăscut. Pârghiile recompenselor textuale pot fi găsite tot în text și acestea sunt nu doar de natură estetică, ci se arată ca niște tentacule luminoase ce pătrund în invizibilitate. Aici e cheia, pentru acest invizibil se caută cuvânt. Altă menire mai înaltă a poeziei nu există. „Sfârșitul este la fel de invizibil ca începutul./ Universul s-a născut din Cuvânt și în Cuvânt se întoarce,/ În chiar centrul Sixtinei acel artist invizibil/ a înfățișat sfârșitul/ în drama vizibilă a Judecății – / Și acest sfârșit invizibil a devenit vizibil ca și culmea/ transparenței. (…) Dar totuși nu pe de-a-ntregul mor,/ ceea ce în mine-i trainic durează!“ (4. Împlinirea – Apoca lypsis). Nu știu cum sună în original, dar traducerea lui Nicolae Mareș mi se pare grăitoare. În centrul Capelei Sixtine artistul devine invizibil. Și acum mă întreb: nu cumva este o prejudecată aceea că Dumnezeu nu poate fi văzut? Vedem cuvântul ca faptă divină, și artistul, mai întâi invizibil, devine vizibil prin faptele lui. Culmea transparenței este astfel atinsă.

Pentru a nu se sustrage vederii, aceasta este contracarată de greutatea conceptelor. Avem tripticul roman detaliat în prefața cărții: Natura, Scrierile Sacre și opera lui Michelangelo. Sunt cei trei piloni ai creației literare pauline, natura fiind considerată în splendoarea ei de limbaj divin, Scriptura în capacitatea superioară de a numi lucrurile și geniul sagace al renascentistului căutând – în străfundul cuvântului – culoarea. Astfel, cupolele devin nu doar mișcătoare, ci și vorbitoare. Este un adevăr cu multiple fețe, ce fusese deja scris în istorie atunci cînd artistul și-a îndreptat privirea spre el. Prin forța lui de creație, nu a făcut altceva decât să-i smulgă un chip din numeroasele posibile.

Până la urmă, postura poetului este una smerită pentru că nu mizează pe inedit (ce este ineditul?), ci pe tradiție. Nu vrea să inoveze, ci să reconstituie. Nu dorește să fie evident, ci se estompează în spatele textului.

Eclatantă este puterea de a smulge morții ceea ce este al tău, și asta se obține prin exerciții de transparență.

Îmi amintesc cum, vizitând o mănăstire, am intrat într-o criptă unde erau expuse multe cranii. Am luat unul în mână și l-am privit lung. Veți crede că, pentru o clipă, m-am simțit precum Hamlet, dar nu, eu mă aflam de partea cealaltă, adică eram Yorick în căutarea întrebării de aur. Dialogul mut cu craniul, în penumbra criptei, m-a străluminat puțin, până acolo unde am înțeles că aceasta este îndrăzneala maximă a poeziei: să însuflețească un craniu. Nu doar să-l aleagă dintr-o mulțime, ci să-i vorbească, să-l înfrunte. „A fi sau a nu fi“ nu este o replică retorică, ci o încercare de dialog. Dar întrebarea mea a fost: Cine ești tu?

Cuvintele, prin repetare mecanică, se supără pe noi și își pierd strălucirea. Pot chiar muri. În timp ce ne credem însuflețiți de vorbe, acestea sunt niște mortăciuni în gura noastră. Poezia își propune să li se adreseze direct, să le învie. În aceste condiții, scrisul devine un act de credință, unul care cere participare maximă, ardere interioară, sacrificiu. A scrie înseamnă să nu dai morții acea parte care este numai a ta. Dacă totuși faci asta, riști să devii un craniu în mâinile unui Yorick orb. Mizeria lumii se așază pe oase, trebuie să cobori în cripte, să le aduni cu migală, să le speli. Oasele cuvintelor sunt frânte din neîndemânare, dar poetul surprinde momentul unic când acestea se ridică din morți și vorbesc.