Citind cartea profesorului Mazower (Universitatea Columbia, New York) mi-am adus aminte de un fragment de text semnat de Paul Zarifopol, în Prefața la volumul Artiști și idei literare române (1930). Iată-l: „«Europa», în vorbirea noastră publică, este un cuvânt cu fior de patos… Sau: ne răsucim și ne gudurăm ca să fim primiți înăuntru, în salonul european, parc-am vrea să arătăm noi singuri cu degetul că stăm, altminteri, pe dinafară, abia îndrăznind să ne strecurăm până-n prag. Cu toată fanfara și zdrăngănul diverselor leit-motive de orgoliu național, în fond nu ne-am izbăvit de acele răsuciri de gât și tremurări stângace care ne-au rămas în oase de pe când eram umile anexe ale atotputerniciei turce sau muscălești“. Într-adevăr, în foarte puține cuvinte era exprimat, acum 90 de ani, plastic și brutal, un complex de inferioritate identitară. Atotputernicia invocată ne-a modulat atât mentalul colectiv, cât și manierele, fără a putea spune limpede, acum, în ce măsură mai avem gâturile răsucite sau nu, dacă mai constituim ori ba anexe ale unui continent în salonul căruia, formal, suntem prezenți. Argumente ar fi de fiecare parte, dar numai o analiză spectrală a „oaselor“ nației ne-ar putea edifica dincolo de orice tăgadă.
Balcanii: de la sfârșitul Bizanțului până în prezent poate constitui un punct de vedere credibil, cu atât mai mult cu cât vine de peste Ocean, din partea unui istoric lipsit de orice intenționalitate părtinitoare, atent doar să evalueze cât mai corect cu putință un ecart de timp de aproape 600 de ani, aplicat unui teritoriu acreditat copios de o mitologie negativă, menită să alimenteze frustrări fără termen de expirare. Întrebarea la care se caută răspunsul, prin analiză și interpretare, este următoarea: este legitimă sintagma „Balcanii blestemați“? Constituie peninsula din sud-estul continentului pandemoniul, „arhipelagul“ răului, al violenței, cruzimii și corupției, spațiul damnat la un profil spiritual deviat, la o civilizație-mutant? Cele mai multe indicii conduc spre o astfel de interpretare, anume că avem de-a face cu un teritoriu european și cu popoare care au locuit, geografic vorbind, în Europa, dar nu i-au aparținut cultural, prin imbold de civilizație și prin atașament al faptelor. Doar că Mark Mazower propune prudență, o inventariere mai atentă a evenimentelor istoriei, sugerând că „pentru a înțelege Balcanii trebuie să renunțăm la a mai privi istoria ca pe o oglindă în care, ascunzând trecutul, ne proiectăm propriile virtuți“ (pag. 39). Balcanii constituie o noțiune cu care se operează relativ recent (mai puțin de 200 de ani), clișeele basculând o percepție pre-iluministă echilibrată, necontaminată de prejudecăți și patimi, înspre o reprezentare anamorfotică.
Secolul al XIX-lea, secularist și progresist, este responsabil de elaborarea unui construct abundent în itemi repudiabili pentru lumea post-levantină (despotism, tiranie, primitivism, mizerie socială). Astfel, peninsula ce odinioară găzduise miracolul elen al filosofiei și artelor a ajuns să fie considerată drept o „bulă“ de timp și de spațiu, un teritoriu pe care Vestul, cu foarte puține excepții pusese o etichetă rușinoasă: Nu faceți ca ei! Apusul, narcisiac și orgolios, plăsmuise contra-modelul, uitând că tocmai el „virusase“ o lume ce ieșea de sub efectul anestezic otoman printr-o ideologie explozivă – naționalismul.
„Virusul“ în discuție, depistat de autorul cărții ca fiind oferit de Apus la pachet cu tehnologiile posibile după prima, iar mai apoi după a doua revoluție industrială și cu doctrina liberalismului, era noul concept al „naționalismului romantic modern“. Într-adevăr, Herder (Idei privind filosofia istoriei omenirii) și Fichte (Cuvântări către națiunea germană) puseseră la punct conceptul de volksgeist – spiritul național sau al poporului, sădit pe comunitatea de limbă și tradiții, precum și pe contribuția de sânge. Astfel, Balcanii intrau în secolul al XIX-lea, cel al naționalităților, amorsați la o bombă care nu a întârziat să explodeze, cu repetiție, pe tot parcursul plămădirii statelor moderne. Excesele tribale, asasinatele în masă, violențele și cruzimile, fanatismul etnic, deportările și schimburile de populație de mai târziu, repertoriate de Apus într-o voluminoasă carte a atrocităților, au fost consecințe ale unei defecte ieșire de sub dominația sau ocupația otomană. Vina nu este a celor din urmă, afectați și ei, prin contagiune, de același „virus“ produs în laboratorul romantismului german, ci tocmai a celor ce răspândiseră cu fervoare doctrina Balcanilor blestemați. Iată cum nu doar darurile venite de la greci trebuie primite cu circumspecție…
Scăpate de sub controlul brutal al semilunii, popoarele balcanice au intrat într-o competiție febrilă, căutând fiecare în parte forma maximală, din punct de vedere teritorial, în care urmau să aspire la o viață emancipată, modernă ca tipar de civilizație, eventual experimentând izomorfismul de tip lovinescian cu o Europă de Vest căreia nu i se copiau doar instituțiile, ci i se curtau cu obstinație bunăvoința și protecția. „Sponsorizate“ mai mult sau mai puțin fățiș, noile entități statale înaripate de entuziasm și conectate la spiritul naționalist, vor experimenta modernitatea cât se poate de pătimaș, violent și compulsiv, încăierându-se între ele, ca într-o joacă de puștani fără minte. Degringolată și abia salvându-se in extremis, Înalta Poartă putea fi mândră de faptul că, veacuri la rând, se dovedise un trainer redutabil în chestiunea urii și fanatismului, contaminând Balcanii cu un Rău consistent și persistent, imediat după ce libertatea s-a insinuat ca speranță legitimă și narcotic.
În ce ne privește, ca români, Mark Mazower ne evocă suficient de corect, integrați organic într-o abordare pan-balcanică, fără să ni se facă favoruri, dar nici să fim anatemizați sau puși într-o lumină mai proastă decât am merita. O precizare – este vorba de cele două Principate, Muntenia (Valahia) și Moldova, câtă vreme Transilvania nu a făcut parte din perimetrul balcanic standard, ci din Mittleuropa. E drept, într-un singur loc, fugitiv, se menționează ascendența noastră latină, în schimb ortodoxismul este fixat drept axa de referință spirituală, opusă unui islam care în alte regiuni vecine (Bosnia sau Bulgaria) a întreprins operațiuni reușite de prozelitism, cu efecte până astăzi.
La un moment dat, este citat un etnograf britanic în chestiunea manierei (batjocoritoare) în care erau privite popoarele supuse de către osmanlîi. Astfel, valahii sunt asociați șobolanilor, iar moldovenii sunt categorisiți drept „oi fără coarne“ sau chiar „barbari proști“. Nu cred că ar fi nimerit să fim prea afectați de aceste comparații zoomorfe, din moment ce „turma de porci“ a necredincioșilor (creștinii) îi cuprinde și pe italieni („popor cu o mie de culori“, adică ipocriți și șarlatani), pe francezii „ticăloși“ sau pe rușii „blestemați“. În alte trei locuri sunt invocate judecăți și aprecieri nu tocmai măgulitoare cu privire la personaje politice de prim rang sau la oștire. Alexandru Ioan Cuza nu este încondeiat din cauza desfrânării sale, așa cum poate ne-am aștepta, în schimb este considerat un neisprăvit, ca domnitor, adică „un jucător de cărți care prefera romul de Jamaica afacerilor de stat“ (F. Kellogg). Carol I este judecat sumar, fără nicio referință la faptele sale dintr-o cârmuire care a dat față europeană fostelor Principate găsite, la 1866, într-o stare de înapoiere endemică, de tip feudal. Potrivit reginei Victoria, primul monarh al României ar fi fost „băiat bun, dar nu foarte inteligent, și extrem de tânăr“. În sfârșit, un comandant din armata țarului, la 1916, ar fi spus, excedat de contraperformanțele oștirii noastre: „Să ceri armatei României să poarte un război modern e ca și cum ai cere unui măgar să danseze cadril“. Aprecierea e nemeritată, cu atât mai mult cu cât vine de la un ofițer al unei armate care s-a transformat, un an mai târziu, în liote de briganzi, așa încât am fi tentați să spunem, în replică – a-i cere armatei ruse loialitate ar fi ca și când ai pretinde de la un scorpion fidelitate.
Mark Mazower răspunde cu argumente lucide și pertinente celor care au demonizat o peninsulă întreagă, respingând ideea „Balcanilor blestemați“, a locuitorilor săi cruzi, viscerali, repede tăietori de capete. Războaiele și violențele au avut tipare recognoscibile mai oriunde în lumea (mai) civilizată, iar experiențele ultimului veac și jumătate n-au fost decât consecințele inflamante ale naționalismului cu extracție romantică. Arnold Toynbee, propus drept avocat al apărării, o spusese limpede, încă la 1922: „Asemenea masacre nu sunt decât forma extremă a luptei naționale dintre vecini reciproc indispensabili, instigați de această idee vestică fatală“. Oarecum surprinzător, Balcanii… ne oferă șansa de-a privi înapoi cu un complex de vină diminuat. Tot e ceva într-o vreme în care privitul înainte provocă depresii.