Sărbătoarea obligatorie

O dată ajunși în România, scriitorii basarabeni nu au trecut cu ochii închiși peste istoria Moldovei. De la Iulian Ciocan, Liliana Corobca, frații Vakulovski, Savatie Baștovoi și Galaicu-Păun la Tatiana Țîbuleac și ceilalți. Din fericire, destui. Nu fără oarecare ambiție anarhică, Dumitru Crudu miza pe fracturism pentru a se așeza, tot mai confortabil, în fotoliul postmodernilor. Cum dovedesc volumele din ultimii ani. De la romanul Măcel în Georgia (2008) la recentul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, Dumitru Crudu s-a schimbat: la 51 de ani, el a înlocuit faza revoluționară cu valorizarea etică. Între timp, cu Oameni din Chișinău (2012), Salutări lui Torțki (2016) și Moartea unei veverițe (2017), el și-a definitivat un imaginar care nu se depărtează de cel al prozatorilor români din Basarabia.

Însă Dumitru Crudu s-a despărțit de el însuși. Într-o mică măsură, textele recente mai rezonează cu focarele primului roman. Nesocotind pasiunile sociale, le avantajează pe cele identitare. Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici coincide cu aproape 80 de ani din istoria Basarabiei, debutând cu „eliberarea” ei de către armata sovietică. Națiunea captivă va fi obligată să sărbătorească data ocupației rusești. Nu oricum. Ci cu fast, cu bucurie la fel de obligatorie, specifică totalitarismelor. Născut, așadar, la 28 iunie 1940, Mihai Mihailovici nu petrece de ziua lui, pentru că sărbătoarea impusă șterge orice identitate, stabilind una a fericirii colective, la fel de obligatorie pentru nou-veniții în familia disfuncțională a lui homo sovieticus. Ne găsim în clepsidra lui Joyce interpretată de un Orwell cu influențe din Aitmatov. Abia la 45 de ani are loc o tentativă de celebrare în familie; ca de obicei, data celebră scindează politic. În alt moment, la cantina tipografiei unde lucrează, colegii îl sărbătoresc pe Mihai, dar un șobolan strică petrecerea, la fel cum, altădată, un vecin mort fixa în ochii cititorului tabloul morbid al neputinței. Capitolele romanului – cu câteva excepții, scurte și dinamice – reprezintă aproape fiecare zi din 1940 până în prezent. Firește că, așa cum ne-a obișnuit, Dumitru Crudu se simte mai mobil pe tărâmul fragmentarului și inconfortabil pe cel al construcției dense.

Trăgând linie, îți vine să spui că citim povestea unui erou ieșit din plămada rusească (via Dostoievski, Cehov, Gogol și Soljenițîn), dar cu ceva șansă magică. În câteva rânduri, providența le face cu ochiul lui Mihai și urmașilor săi. Începând cu preafrumoasa Barno, mai degrabă apariție de basm din tărâmurile uzbece decât soție sovietică. Ea va compensa eșecul relațiilor cu Ludmila și, imaginară, cu Iulia, prima forțată să avorteze și reinventată în slujitoare profesionistă a regimului, cealaltă, deportată. Mai mult decât un erou cu sufletul larg, în roman citim povestea unui ghinionist profesionist. Atașat de ambetații fără inițiativă din scrierile lui Gogol sau de depresivii imaturi ai lui Cehov, Dumitru Crudu aruncă peste eroii lui un praf la fel de magic al libertății. Care debutează cu refuzul încorporării, al alinierii ideologice (inclusiv la Europa Liberă) și așa mai departe.

Istoria Basarabiei e și istoria ridicării frunții. Chiar dacă, la fel de tragic, gestul se definitivează mereu cu un exil. Golită de locuitori, tensionată de relațiile interetnice, Basarabia rămâne ea însăși, la fel ca protagoniștii romanului, captivă într-o singurătate deloc accidentală.

Romanul prezintă o micro-saga basarabeană. Mihail Feodorovici Lebădă se refugiază în satul Flutura când soldații ruși îl alungă. Alături de soție, Liza Ivanovna, și Mihai, primul născut, ei vor mai avea patru copii (Valentin, Ivan, Anatol, Tamara). La concurență cu Chișinăul, Flutura e un fel de sală studio a istoriei: adultera Liza se va căsători cu președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici, util pe timp de foamete, dar și, mai târziu, pentru integrarea copiilor în sistem. Mihai Feodorovici ajunge în Siberia pentru niște făină nejustificată, ca Jean Valjean la ocnă din cauza pâinii. Fiul Mihai va prelua în mare parte destinul tatălui. Alături de Barno și cei patru copii (Vasile, Ciprian, Răzvan și Lenuța), el continuă până după câștigarea Independenței ceea ce s-ar numi destin tragi-comic. Lui Dumitru Crudu îi plac personajele numeroase. În loc să îngrămădească în vreun protagonist niște lumi, el se oprește nerăbdător asupra unei intrări în istorie. La fel de repede se va și lipsi de personaje.

În Ziua de naștere…, Dumitru Crudu nu mai subminează istoria, ci o ilustrează prin fotograme simbolice. Un lucid nostalgic, el se scrie împotriva uitării, cu slăbiciuni față de obidiții urcați pe scena lumii de Dostoievski, alături de exigențele vlăguite ale eroilor lui Cehov. Destinul supunerii obligatorii a familiei basarabene va fi, totuși, întrerupt de generația nouă, pentru care resentimentul capătă alte valori; noii exilați, nesupușii, rebelii, cei care veghează asupra indiferenței de altădată. Cei care au pierdut-o nu mărturisesc.

Se moare mult și brusc în roman. Tema coincidențelor domină celelalte intervenții auctoriale. Sunt cea mai vie expresie a vieții din Ziua de naștere… Dumitru Crudu lasă viețile să alunece pe lângă istorie. Când se confruntă, protagoniștii devin eroi cu sau fără voie, victime și călăi, puternicii de altădată se reinventează social. Toți au sentimentul că știu mai bine decât ceilalți ce anume îi ghidează într-o viață ce nu le aparține. Între tăceri și trădări, după viețile dedicate exclusiv supraviețuirii, revolta crește ca un adevărat miracol. Femeile, însă, renunță la iubire pentru concret și ceva care le depășește așteptările. Există niște forțe nevăzute care le domină și cărora li se supun. Nicio eroină nu e bovarică, deși au toate motivele. Oamenii dispar și se lasă duși de iureșul unei istorii nicidecum înțelese.

Așa cum o înfățișează Dumitru Crudu, istoria e amăgitoare. Renunțând la ironie și sarcasm, el prezintă acum istoria extrasă din alegorie. Ștafeta destinelor se petrece imprevizibil în aceste istorii pe repede-nainte. Corupți de putere, sistem sau de neputință, indivizii sunt incapabili să ucidă balaurul. Scriitorul își așază eroii în schema repetitivă a unei vieți din care nu se poate, de fapt, ieși, nici măcar întâmplător. În bună măsură, romanul aduce cu un film mut despre violența istoriei, umilință și neîmplinire, despre absurd și supraviețuire. Atașat de ghinioniști sau de resemnați, de bolnavii de acedia socială, Crudu dezbate erorile ideologice și tensiunile etnice, dar nu uită nici să lase șanse nealterate, chiar dacă obscure. La urmă, un basm rezistă în vertijul istoriei. Restul e tăcere, multă tăcere inexplicabilă. În fapt, Ziua de naștere… este un roman despre imposibila concordie. Ceva se strică în mecanismul destinelor (femeile – violate sau adulterine, bărbații – neputincioși sau violenți), alungând orice tentație a armoniei. Cu așa zi de naștere, Mihai Mihailovici atrage sau suferă acțiunile unui autor cinic sau un univers absurd, care se manifestă întotdeauna tragi-comic. Oricum ar fi, familia rămâne unită, chiar și cu destinele frânte tragic, de cele mai multe ori.

Este evidentă despărțirea scriitorilor basarabeni de artificiile dezbaterii istoriei vii. Atacată frontal, ea se compune, cum ne lasă Crudu să pricepem, din coincidențe care se unifică întotdeauna într-un ade­văr. Renunțând la deghizările istorice și asumându-și confruntarea istoriei, scriitorii au ajuns, carevasăzică, la maturitate. Așa cum procedează acum și Dumitru Crudu, care scrie despre contrastele unei istorii mai… crude decât veacul. Neuitând de personajul Dumitru Crudu (care apare în mai multe rânduri), nici de viața literară basarabeană sau de epurările ideologice de la Radio Europa Liberă. Cu alte cuvinte, ca și Iulian Ciocan și ceilalți, Crudu nu poate lăsa deoparte bumerangul satirei. De pildă, nomenclaturistul și fostul turnător Valeriu Borisovici desființează romanul cu titlul de pe copertă (un fel de geamăn al profesorului Efim Iosifici Melnic și așa mai departe). Caricatura se oprește însă în fața realităților din Moldova și din afara ei. Vasile, în Olanda, se confruntă nu doar cu singurătatea și umilința, ci cu noua cenzură religioasă, la fel cum Răzvan va participa la evenimentele din 1992 din țările sovietice cu sentimentul că apocalipsa avansează prin imposibilitatea discernerii între coincidență și providență. Cu spiritul justițiar trezit în cele din urmă, memoria celui dintâi Mihai Feodorovici și a urmașilor se recuperează. Dând la o parte confuzia, supunerea și sărăcia, valorile etice triumfă, chiar dacă mai mult din afara unei țări tot mai lipsite de viața locuitorilor.

Dumitru Crudu este un artist al scenetelor tragi-comice, un miniaturist al patologicului temperat și mai puțin un cronicar în stare să alcătuiască o frescă socială. Nici nu cred că asta și-a impus în Ziua de naștere…

O micro-saga mai lungă decât veacul.