Neașteptată și cu atât mai îmbucurătoare această apariție a două volume de studii ale istoricului A.D.Xenopol în seria de „Opere fundamentale” a Fundației Naționale pentru Știință și Artă și a Muzeului Național al Literaturii Române, care devine din ce în ce mai mult o colecție de texte de interes general, depășind interesul limitat al literaturii cu preferințe marcate pentru istorie, în buna tradiție a culturii noastre. Xenopol, primul nostru mare istoric modern, este și primul nostru istoric cu audiență în străinătate, ale cărui cărți au fost publicate uneori întâi la Paris, altădată doar traduse după originalul românesc; Iorga, care îl depășește desigur prin viziune, îndrăzneală și cuprinderea tuturor laturilor posibile ale disciplinei, a vorbit întotdeauna cu respect de înaintașul său. Pentru noi, care vom comemora curând centenarul dispariției primului nostru istoric de anvergură europeană, ediția este un prilej de reîntâlnire cu un agreabil scriitor al călătoriilor sale, cu un neașteptat comentator de literatură, inclusiv de literatură română din deceniile obscure, și de cercetător al tuturor domeniilor conexe istoriei: economie și economie politică, sociologie, drept, filosofie și desigur filosofia istoriei, educație și învățământ. Nu trebuie să avem în vedere numai „meritele istorice”, cum se numesc întâietățile inevitabile ale unei discipline care abia se forma în modernitatea ei, ci contribuția sa la teoria istoriei prin încercări de a căuta (și găsi până la un anumit punct) structurile ei perene, întâi prin distingerea unor fapte de repetiție și a altora de consecuție, și apoi o anumită legitate în felul în care evoluează istoria în general, discutată în volumul Les principes fondamentaux de l’histoire (Paris, 1899), apoi despre noțiunea de „valoare” și despre ideea de „evoluție” în istorie ș.a.
Ampla prefață pe care o scrie cunoscutul istoric Alexandru Zub, inconturnabil specialist în domeniu căruia îi datorăm bibliografia din 1973 și sinteza din 2004 despre Xenopol, introduce pe cititor în complexitatea unei existențe dedicate încă din anii studiilor ieșene, apoi în Germania, spre o dezvoltare armonioasă în vederile căreia intrau, ca pentru un adevărat umanist, și muzica, și muzeele de artă, și filosofia, și istoria, dar și dreptul și filosofia, toate împreună ajutându-l să ajungă la înțelegerea istoriei într-un sens cuprinzător și modern, căutând „a lumina cât mai bine trecutul românilor și a-l recomanda lumii ca fragment organic al istoriei universale, convins că au existat în pofida modestiei lor caracteristice, românii au luat parte întotdeauna la mersul istoriei” (p. XVII).
Desigur, nu se punea problema de a reproduce într-o ediție din seria „Opere fundamentale” o istorie sau fragmente dintr-o istorie de tipul Istoriei românilor din Dacia traiană până la unirea Principatelor din 1859, din care ultima variantă are treisprezece volume, ci de a oferi cititorului cultivat, dar nespecialist, fragmente reprezentative din diversele și variatele sale studii. Bine inspirată este utilizarea textului Istoria ideilor mele, scris în 1913 și apărut postum în volumele de Studii și documente literare ale lui Torouțiu în 1933, ca uvertură generală a sumarului compozit prin forța lucrurilor. Intitulate pretențios Istoria ideilor mele ele sunt, de fapt, o recapitulare a vieții sale de copil, adolescent și student la Berlin, etape în mod firesc dominate de preocupările intelectuale care-l acaparaseră; ele revelă treptata dezvoltare a setului de principii morale și politice de unde se vor nutri nu numai ideile, ci și convingerile devenite cu timpul linii de forță ale gândirii sale, de o remarcabilă consecvență. Poate nu întâmplător, prima lucrare tipărită a lui Xenopol s-a intitulat Cultura națională și ea statuează că pentru români, orice progres „Orice pas pe calea propășirii nu poate avea însemnătate decât în măsura în care reflectează asupra naționalității noastre”.
După aceste pagini de autobiografie spirituală, primul volum mai conține un larg capitol despre istoria românilor, unde sunt preferate cercetări asupra unor probleme concrete, precum Originile Partidului național din România, Partidele politice în Revoluția de la 1848, Războiul din Balcani, Centenarul răpirii Basarabiei sau probleme de caz precum Românii și Austro-Ungaria, publicație care adună o serie de articole și mici studii scrise sub presiunea războiului iminent, de la combaterea teoriei lui Rössler la argumentarea necesității de a intra în război alături de Antantă, împotriva voinței regelui Carol I. Mai găsim în acest volum sub rubrica Filosofie studiul menționat despre „cultura națională” sau micul eseu, o conferință la origine, despre Idealism și realism, din 1883, care pledează pentru lupta „din răsputeri” împotriva materialismului care amenință „frumoasa noastră cultură” și pentru sprijinirea idealismului (din păcate, capitolul final de note nu cuprinde nici o referire la polemicile pro și contra materialismului din ultimul sfert al sec. al XIX, între care se situează și contribuția lui Xenopol).
Între textele publicate în vol. II trebuie menționate, în primul rând, interesantele sale încercări în istoria versului sau a versificației românești, Despre epigramă și Încercări asupra versului român, încercări din 1873 și 1876 în care prima pornește de la modelul elin și ajunge la autorii români (Cantemir, Heliade, Bodnărescu), iar a doua are meritul de a căuta forma (adică structura formală a versului) tipică a poeziei românești în poezia populară. Un câștig sigur pentru istoria literaturii române aduce republicarea notelor de călătorie ale lui Xenopol intitulate O călătorie la Dorna prin Bucovina, apărute inițial în ziarul „Voința națională” din 1886 și apoi în volum, la Iași în 1901. Nu numai că notele acestui împătimit al mersului pe jos ne fac să pătrundem într-o zonă practic necunoscută cititorului de atunci, dar ele pledează cu însuflețire și convingere, ca Pelimon cu o jumătate de veac înainte, pentru avantajele acestei modalități de a-ți cunoaște țara în modul cel mai direct și mai potrivit căci, spre deosebire de călătoria cu trenul, când „munții, râurile, orașele, trec sub ochii călătorului cu iuțeala fulgerului”, mersul pe jos permite celui care vrea să-și cunoască țara, „a gusta în tot farmecul lor frumusețile naturii, de a mă opri unde și cât îmi plăcea, de a vorbi cu oamenii, de a-i întreba asupra vieții și a îndeletnicirilor lor și a dobândi astfel o imagine vie și luminoasă atât a naturii încunjurătoare, cât și a ființelor pe care le adăpostește”. Satele în aceste locuri „se zăreau rari în cale, cu aspectul sărăcăcios, cu casele mici având niște găuri în loc de ferești, adeseori fără garduri în jurul lor, numai de spini și de mărăcini”, cu totul deosebite de cele văzute mai departe, unde întâlnește șoseaua imperială care lega Bucovina cu Ardealul. Mai departe, toate satele românești pe care le întâlnește „mă loviră prin aspectul lor bogat și înfloritor. Casele încăpătoare, cele mai multe cu patru odăi, unele chiar cu șase, ferestrele lor mari, cu patru sau șase geamuri, introducând înlăuntru o lumină îmbelșugată… o curte plină de hambare, grajduri, șuri și poiete… din dosul casei mai pretutindene o livadă sau o grădină”, iar țăranii pe care îi întâlnește „erau bine îmbrăcați, cu cămașa curată, cu sucmanul nepeticit, cu opinci sau cizme în picioare”. Xenopol este sensibil nu numai la aspectul satelor și al locuitorilor, ci și la modificările pe care le vede în viața târgurilor, iarmarocul de la Fălticeni mult diminuat față de ce era înainte căci „timpul iarmaroacelor a trecut… Expozițiile universale sunt iarmaroacele veacului nostru, acela al drumurilor de fier și al vapoarelor”.
Neobișnuită și nefericită mi se pare partea filologică și tehnică a ediției, în primul rând din cauza numeroaselor greșeli de tipar, care fac necesară confruntarea cu originalul, de pildă la primul citat dat mai sus din O călătorie… apare „trec sub ocini călătorului” în loc de „ochii”, la p.596, carul greoi „neavând în el nici un drum de fer” în loc de „dram de fier”, la p.597 etc. sau neinterpretarea fonetică corectă a grafiei lui i final accentuat („prin alți versuri face” în loc de alții, p.562, „toate ce le întâlni… mă loviră” în loc de întâlnii, p.600) etc. Unele pot fi și greșeli de corectură (întru nimic mai acceptabile), dar neobișnuită și improprie mi se pare trimiterea consistentei postfețe a lui Eugen Simion în despărțitura Addenda, după Indicele de nume de la vol.II; la fel, înlocuirea notelor finale, de conținut, care să trimită la detaliile sau istoricul chestiunii, de pildă contradicția evidentă dintre părerile lui Xenopol, respectiv Maiorescu despre cultură, cu cele peste trei sute cincizeci de pagini de „aprecieri critice” înregistrate în ordine cronologică. Înlocuirea este evident neproductivă pentru că nu va sta nimeni să răsfoiască niște „aprecieri” pentru a găsi, cu forțe proprii, indicațiile căutate, iar alegerea acestora vădește lipsuri: regretatul nostru coleg Z.Ornea, care a lăsat cel puțin două studii despre problemele de filosofie a culturii în opera de tinerețe a lui Xenopol, e pomenit o singură dată, citat în alt studiu. În rubrica finală de „note și comentarii” apar doar explicații de genul „Grigore Alexandrescu (1810-1885), poet și publicist” (vol.I, p.1626).