`Întoarcerea la poezie a lui Florin Iaru, după o lungă perioadă de publicistică sulfuroasă, comporta un risc. Autorul și l-a asumat, schimbându-și în bună măsură maniera, pentru a nu părea defazat generațiilor mai tinere de cititori. Când „optzeciștii” se aflau la începuturile lor, discursul liric dominant era încă acela metafizic, abstract și simbolic al generației 1960. Apoi, după două decenii de dominație a stilului înalt și a metaforei, cu puține excepții (Sorescu din La Lilieci, Petre Stoica), „optzeciștii” au propus un limbaj prozaic, în regim ironic și ludic, oferind o gură de aer proaspăt în poezie și în lectura ei.
Între timp, lucrurile s-au schimbat semnificativ, poeții consacrați de azi raportându-se, tot mai frecvent, nu la promoțiile anterioare lor, ci la cele ulterioare. Devenit sexagenar, Florin Iaru pare să-și fi conceput poeziile din Jos realitatea! printr-un efort de adaptare la noua realitate socio-culturală și artistică. Precum un domn în etate care, ca să se arate cool, își pune un fular de un roșu aprins la gât și o insignă cu Mao la rever, el se străduiește să fie cât mai dezinhibat și dezinvolt, mizerabilist cu metodă. Dezinhibat fusese el de la debut, dar cu o naturalețe ce nu se mai regăsește în versurile recente. Încercarea de a prinde din urmă trenul generației 2000, care a ajuns, prin autorii ei, la stadii de performare individuală superioare, este evidentă în poezii de-a dreptul „provocatoare”. Diferența este că la anarhistul Ianuș, cel lansat la sfârșitul anilor 1990, sexualizarea poemului și eliminarea tabuurilor lingvistice aveau încă o funcție poetică, inserând în text un mesaj de protest, în vreme ce la Iaru, cel de astăzi, textul apare dezgolit nu numai la propriu, ci și la figurat. Autorul „douămiist” își mai amintea de Poemul invectivă și de Jurnal de sex ale lui Bogza sau de arghezianul Flori de mucigai. Nu și autorul „optzecist”. Visătoarea, un exemplu printre altele din volum, este o poezie jenantă nu atât prin cuvintele „tari” puse pe hârtie, cât prin mediocritatea imaginativă și expresivă a versurilor. Cer îngăduința și scuzele cuvenite cititorilor României literare pentru a reproduce versuri ca următoarele: „A supt kilometri de pulă, după ce/ și-a băgat-o în cur, în pizdă-ntre țâțe, nas și bărbie./ A băut ligheane de spermă după ce/ s-a spălat pe față cu ea,/ după ce a făcut baie/ în marea malahie./ Azi nu mai e minunea care scotea/ futul din om cu cleștele./ Azi stă în capot pe terasă, larg despicată/ și nu o vede nimeni./ E o bucată de carne uscată si afumată,/ uitată la soare./ Din când în când, duce deștele/ cu țigara la buzele veștede/ și trage adânc, în plămâni./ Și tot ce mai mormăie e atât: «Pula mea!»”.
Neputința artistică este evidentă. Iaru ratează posibilitatea unei conversii dinspre o trivialitate intențional-provocatoare înspre simbolic, dinspre pornografic înspre poetic, așa cum au reușit Arghezi ori tânărul Bogza. De altfel, personajul văzut la două vârste, una a tinereții pline de nuri și sex, alta la cea a zbârciturilor și mătăniilor, le este îndatorat celor doi poeți. Din păcate, Iaru nu profită de lecția lor, nici de reminiscențele lui de talent poetic, sărind haotic într-un regim așa zicând „ironic”, cu personaje istorice năclăite în vulgarități gratuite: „Ah, pulă tânără, bârzoaie fără reproșuri și fără amânare,/ amintirea lui Vlad Țepeș călare/ o despică/ de jos în sus/ cu o țeapă de sticlă./ În gând înjură și strigă,/ mintea i se face covrigă./ Concomitent cu marele nostru poet național,/ Mihai Eminescul, cel sfânt,/ înțepenit între buci-i/ sau Mircea cel Bătrân căsăpind turcii/ între țâțele ca două dealuri de pământ./ Când îi rostește numele-n gând/ Se încălzește pe dinăuntru./ Are orgasm, rațiune și sensibilitate”. De remarcat efortul poetului de a găsi rime insolite („buci-i” – „turcii”) și de a proiecta imaginea parodică a unui personaj feminin îmbătrânit și nemaistârnind pofta nimănui. Decât pe a poetului nostru de a o portretiza. Ultima strofă a acestui poem edificator pentru nivelul artistic la care a coborât Iaru sună astfel: „S-o lăsăm în pace./ Azi e o femeie care visează./ Hoașca de azi nefutabilă/ e doldora de amintiri/ și uscată-n găoace./ Și spune doar atât, însă foarte puțin:/ «Pula mea!»”.
Făcând un transfer de la personajul ridiculizat la autorul însuși, acesta pare, la rândul lui, uscat în „găoacea” poetică. Optzeci de pagini sunt prea multe pentru câte o mărgică rătăcită pe ici, pe colo. Exceptând două-trei poeme, ceva mai reușite (high desfidelity, Dansatorii…), volumul conține versuri mediocre ale unui „optzecist” expirat care s-a străduit să devină, și el, „douămiist”.
