Șapte realități

Departe de a fi un scriitor productiv, Vitalie Ciobanu se întoarce la literatură ca într-un paradis amânat. Exilat în publicistică, el n-a lăsat prea multe ferestre spre ficțiune. Când le deschide, alege calea eseului, publicisticii sau memorialisticii. Evaluat îndeaproape, Vitalie Ciobanu e un om norocos: deși a scris puțină literatură, s-a aflat mereu în prim-plan. Așa cum s-au petrecut lucrurile (și) dincoace de Prut, intervenția intelectualului în viața Cetății a fost după Independență o urgență la care au aderat mulți scriitori valoroși. Scrie clar, tăios, ducând un război de gherilă cu nostalgicii activi ai fostului U.R.S.S. Însă compromisul publicisticii se plătește. Așa se face că au trecut aproape 30 de ani de la debutul în proză cu romanul Schimbarea din strajă.

Cele șapte povestiri cuprinse în volumul Zilele după Oreste rezumă tot atâtea ipostaze ale realității. Intermediată, încremenită, sugerată, iluzorie, coșmarescă, diluată sau prelungită în fantastic, realitatea lasă mereu dâre simbolice. Indiferent de perspectiva narativă aleasă, Vitalie Ciobanu țintește secvențe cu potențial alegoric sau parabolic. În povestirea buzzatiană care dă nume volumului, fostul profesor de estetică Oreste se manifestă ca un profet al străzii. Ghereta în care îngrămădește memoria trecutului devine un pretext al perorațiilor exagerate din prezent, mizând pe o tot atât de inutilă trezire a conștiințelor. Când ghereta-tribună nu produce rezultate, anacronicul profesor extinde asupra străzii discursul realității necenzurate. Dimpotrivă, realitatea de acasă, în care protejează o mamă infirmă, va fi una cenzurată, filtrând știrile agresive din capitalism. Când ghereta arde și cei doi dispar fără urmă, memoria lor persistă în vidul dimprejur: alegoria sensului într-o lume refugiată în ignoranță.

Tot o căutătoare a sensului, nimfeta Ilona (din Ilona și împărăția) își hrănește bovarismul infantil prin contemplarea trenurilor. Obsedată de noutate, ea face din tatăl-acar un erou al curiozității. Războiul de la Răsărit și invazia soldaților în localitatea ei, precum și prietenia cu caporalul Iordan, o aruncă deodată în hipnoza realității Istoriei. Numai că cea din urmă coincide cu războiul, iar fiara renăscută (Timur Lenk), executată în tușe cărtăresciene, întrupează ideea de dictator, anunțând, cum avertiza mongolul, un invadator mai crud. O alegorie a nașterii dictaturii staliniste din perspectiva inocenței.

Mai puțin reușită e Taxiul de noapte, care aduce laolaltă dubla raportare la realitate: a scriitorului (Radu Baltazar) fără aderență la capitalismul anti-umanist și adaptarea patrioților din serviciile secrete. Respins de editor, altădată celebrul scriitor se află în criză de realitate, iar un agent sub acoperire îi oferă material romanesc împotriva unor „illuminati” ce promovează răul. Numai literatura poate oferi educația rezistenței, altminteri, informațiile dezvăluite de presă s-ar risipi fără efect. Tot despre realitățile post-sovietice citim și în Engleza pentru cei care pleacă. Redactorii de carte (Laurențiu, Miruna și Dan) urmează cursurile de engleză ale lui Costică Vizir. Dacă unii participanți –precum Maya Rosenberg – idealizează emigrarea în Israel, Laurențiu e incapabil să îndrăznească și nu poate face compromisuri. Povestirea arată realitățile Moldovei actuale: tensiuni etnice, Războiul de pe Nistru, emigrarea, ciocoii lumii noi etc. La final, se problematizează iluzia realității drept una a libertății (prin lectură sau emigrare). Când fostul securist Costică Vizir își vinde cărțile, la fel ca întregul Chișinău, și pleacă în America (unde moare într-un accident), iar Maya arată îmbătrânită din Israelul visat, Laurențiu se refugiază în lecturi: ieri, ca și azi, unica realitate a libertății totale. Tot în anticamera realității trăiește scriitorul Alexandru Palade din O după-amiază cu Llosa; traducând din celebrul peruan (cu care leagă și o prietenie valorificată), el suspendă propria creație. Degeaba Cristina, soția lui, îl avertizează. Palade își camuflează eșecul în starea de subordonare a traducerii, cu care înlocuiește propria realitate. Singură realitatea morții dă sens unei vieți ratate. Soluția pur buzzatiană din Deșertul tătarilor.

mai ambițioasă și, de departe, cea mai complexă este Croaziera: debutată într-un grup de artiști nonconformiști, nuvela se transformă într-un labirint al realităților oglindite de arte –fiecare participând cu chipul propriu la un spectacol-eveniment. Pretextul experimentului artistic trece din teorie în concret odată ce Justin, naivul artist ce ezită să se afirme în cenaclul condus de Damian și Monica (imitând-o pe celebra Vitti), înscenează pentru a demonstra teoria „efectului de autenticitate”. Când lasă deoparte realitățile social-politice, Vitalie Ciobanu se arată cu totul transfigurat. Construiește migălos etajele ficțiunii, atacă subtilitățile halucinatorii, ambiguizează cu talent sensurile disparate.

Citită la un nivel superficial, Croaziera e demonstrația unui suspans al realității, la marginea incertă dintre real și ireal. Modelul e Eliade, cel din Noaptea de Sânziene. Aici, cuplul oficial Damian-Monica pleacă într-o anchetă de tip quest, ghidați de filmul trimis de Justin. Indiciile duc spre Walhalla nouă de pe Dunăre, cea construită ca un Partenon al germanilor după model grecesc (în secolul romantic). Învăluiți de ceața mitică, la granița dintre reverie și coșmaresc, ei trăiesc experiența unei întâlniri stranii, desprinsă din fantasticul lui Poe, Eliade și, mai nou, Florin Chirculescu. Data nu e mai puțin celebră: ca la Eliade, legendele germane spun că la 21 decembrie, ca și la 14 octombrie, se deschid cerurile. Prinși într-o asemenea buclă a timpului, protagoniștii pășesc tot mai nesigur pragul lumilor. Vitalie Ciobanu adaugă și un întreg arsenal de trimiteri la noul realism din cinematografie și teorii postmoderne despre relația intermediată de tehnică a realității. Reconstituirea jocului început de Justin presupune demonstrația faptului că viața și arta sunt inseparabile. Croaziera este un joc al impresiei contradictorii, despre mimetismul mecanic, despre reproducerea realității care nu-și pierde aura, așa cum prezicea Walter Benjamin când discuta realitatea fotografiei.

Vitalie Ciobanu explorează modalitățile prin literatură, fotografie și cinematografie, le trece prin filtrul mitului și acționează structurile (i)realității. Filmul lui Antonioni, Blowup, la care se fac trimiteri, dezbate chiar legătura dintre semn și semnificație. Neorealismul de care se slujea regizorul italian punea arta în slujba realității, nu invers. În ciuda verosimilului, rezultatul privea alegoricul, iar el oferea în cele din urmă sensul. Exact ce se întâmplă în toate cele șapte povestiri. Eroul parcurge pașii în răspăr cu logica celorlalți, însă evantaiul soluțiilor date de sens câștigă în cele din urmă. De la un thriller plin de mister, în final, totul se reduce la problema reprezentării. Dacă realismul fotografic este real sau nu, la fel cum cel filmic poate fi expresiv pentru problema autenticității.

Antonioni idealiza deconstrucția și fragmentarea realității, iar în succesiunea decojirilor este de găsit un sens. Chiar ceea ce protagoniștii din Croaziera trăiesc prin cronomirajele lor. De fapt, ei dau la o parte textura realității și descoperă un sens totalizator. Croaziera este o alegorie viață-artă. O poezie a perspectivei. Cine pe cine privește în cele din urmă? Cine pe cine cuprinde?

la aceste întrebări răspunde și ultima povestire, Globul de cristal. Agnosticul narator caută revelația în realitatea secundă a vărului său, pictor. De la decopertarea spațiilor urbane, mărginașe, care ar ascunde sufletul orașelor, vizita la o clarvăzătoare ar trebui să îmbrace ineditul realității. De la globul de cristal al ghicitoarei se trece în perspective tot mai energice, cu schimbări de cadru rapide și unghiuri ingenioase. Până ce această captivitate în bucla perspectivelor revelează ochiul divin, și el prins în artă, dar și faptul că trăim într-un asemenea glob cu pretenția că-l ținem în mână. (Prea) aglomerat simbolic, textul are mesaje caleidoscopice reușite. O alegorie despre instanțele textului: oricine poate fi, concomitent, în interiorul globului și în afara lui, manipulându-l. Începând cu autorul, cu personajele și încheind cu cititorul – regizor, de cele mai multe ori, fără să știe.

Toate textele impun tema cuplului și relația maestru-ucenic, în diverse formule, unele inversate, iar femeile apar supuse-adoratoare, căci icoana bărbatului e unica lor realitate. De asemenea, tentația poeticului nu e defel frauduloasă, ba mai degrabă o ispită, căreia Vitalie Ciobanu îi rezistă cu exagerată înverșunare.

Povestirile lui Vitalie Ciobanu ating apogeul când visul gotic și ambiguitatea neorealistă se îmbină poetic și ele agonizează când sunt prea abrazive cu realitatea imediată. În toate, un prozator încântător, al cărui unic defect este, deocamdată, reținerea de-a se lăsa cu totul absorbit de literatură.