În mod cert, democrația (sau ceea ce începe la noi odată cu 22 decembrie 1989) este o (esențială) condiție de posibilitate pentru practicile religioase cu mult mai blândă decât sistemul totalitar comunist. Mai mult decât atât, dacă ne întoarcem cu atenție în timp, la momentul inaugural al noii democrații românești, este imposibil să nu remarcăm recurențe numeroase de substanță religioasă. „Dumnezeu e cu noi”, „Dumnezeu și-a întors fața către poporul român” – sunt numai două dintre formulele care s-au auzit, cu ecou și impact, în primele zile de după căderea comunismului din România; și, de altfel, mult timp după aceea. Așa încât, această simultaneitate poate sta drept argument faptic pentru acele interpretări cu privire la debutul democrației postcomuniste românești– nu, desigur, pentru toate interpretările posibile; în orice caz, nu pentru acelea care se revendică de la tradiție radical-laică – care susțin că religia poate fi considerată co-fondatoare a noului regim de existență al cetății.
Indiferent care este linia de analiză pentru care optăm cu privire la ceea ce este adânc specific democrației românești (problematic) instaurată după 1989, una dintre cele mai consistente istorii posibile care se pot face în legătură cu aceste ultime trei decenii are în centrul său problematica religioasă. Iată câteva vertebre ale unei asemenea istorii posibile de tranziție, făcute în cheie religioasă: a) care sunt marile repere ale bibliotecilor de carte teologică și religioasă de la noi din ultimele trei decenii; b) ce face Statul în raport cu Bisericile și viceversa;
c) cum se raportează Bisericile la moștenirea comunistă și cum se confruntă acestea cu justiția de tranziție; d) cum privește către Vatican România instituțiilor (și politice, dar și religioase); e) de ce dialogul interconfesional este vital.
Sunt, încă o dată, numai câteva direcții posibile. În realitate – și cu atât mai mult într-o realitate în care libertatea nu se mai dă, cum se spunea cândva, „pe cartelă” – dimensiunea religioasă a unei societății este una foarte puternică. Pentru că, în fond, când vorbim despre religii nu vorbim numai despre instituții, ci și despre stări de spirit; despre, apelul la etimologie devine obligatoriu, legături adânci.
