Scriitoare libaneză contemporană, născută la Beirut în 1952, Hoda Barakat debutează în 1985 cu nuvele. Primul său roman, Piatra râsului (1990), recompensat cu premiul Al-Naqid, o aduce în atenţia publicului. Plugarul apelor (1998) câştigă cel mai prestigios premiu egiptean pentru literatură arabă, Naguib Mahouz, iar Împărăţia pământului (2010) a fost nominalizat la International Man Booker Prize. Acestora li se adaugă Iluminaţii, Stăpânul meu, iubirea, Curier de noapte (2018).
Licenţiată în limbă şi civilizaţie franceză la Beirut, Hoda Barakat se refugiază la Paris în 1989. Scrie în arabă, întorcându-se prin limbă şi substanţa romanelor sale spre originile sale libaneze.
Împărăţia pământului e primul său roman tradus din arabă în română de Laura Sitaru (Pandora, 2018). Cititorul descoperă o lume necunoscută, mentalitatea şi cultura Libanului dinainte de izbucnirea războiului civil din 1975 prin intermediul unei cronici de familie.
Povestea familiei Muzawwaq are în centrul ei un personaj masculin de o mare frumuseţe lăuntrică, cu un destin tragic: prins într-o furtună de zăpadă, îngheaţă, fiind devorat de lupi şi hiene. Este evocat de un narator heterodiegetic prin câteva scene care reliefează credinţa lui în Dumnezeu, generozitatea şi spiritul de dreptate care-l pun în conflict cu beiul ce guvernează regiunea, tandreţea în relaţia cu soţia, grija faţă de familie, vocea minunată, natura însingurată. E un reprezentant al comunităţii creştinilor maroniţi din munţii Libanului de Nord, ancorată în tradiţii, obiceuri şi ritualuri străvechi, zguduită de războaiele ce dezbină poporul libanez şi de suflul modernizării adus de occidentali în timpul mandatului francez asupra Libanului şi Siriei după primul război mondial.
Saga familiei Muzawwaq se întinde pe mai multe decenii prin destinele copiilor, deposedaţi de moştenirea părintească de către unchiul lor, Yusef, exponentul lumii noi, afaceristul care profită de oportunităţile comerciale aduse de străini în lumea arabă, cu permanentele ei conflicte politice şi religioase, duşmănii, răzbunări şi războaie între clanuri, grupări, comunităţi. Salma şi Tannus moştenesc calităţile tatălui, generozitatea şi spiritul de sacrificiu pentru familie, vocea care-i particularizează pe bărbaţi (Tannus), natura solitară. Soră şi frate, două firi complementare, devotaţi familiei şi tradiţiei, se înţeleg reciproc, dar îşi ratează vieţile, rămân nişte însinguraţi.
Naraţiunea se deapănă pe mai multe voci, dintre care se disting trei: naratorul extradiegetic şi cel intradiegetic, vocile narative ale Salmei şi Tannus. Salma îşi asumă rolul de mamă adoptivă şi condiţia de fată bătrână. Tannus încearcă o desprindere de clanul familial, îşi caută rostul în viaţă, refugiindu-se la mănăstire. Trăieşte câţiva ani în preajma călugărilor, însă bulversat de întâmplări tragice, generate de vicii lumeşti, abandonează calea sfinţeniei, revine acasă într-o stare de încremenire din care iese greu cu ajutorul surorii sale, devenind sprijinul ei. O întâmplare cu deznodământ tragic pentru un francez, care încearcă să-l atragă într-un comerţ ilegal, îi răvăşeşte iar viaţa, hotărându-i exilul în Siria, unde supravieţuieşte graţie vocii sale minunate, cântând într-un han.
Întors în sat, descoperă înstrăinarea, golul din suflet, alteritatea în aspectele ei diferite: a satului, oamenilor, persoanei sale. Nu-şi găseşte locul nicăieri, se închide în el, considerându-se un ratat. Salma încearcă să-i ofere ajutorul, să-i găsească o slujbă, dar îşi pierde răbdarea, acuzându-l fără să vrea de lene şi nepăsare. Rănit sufleteşte, Tannus i se confesează, vorbind despre experienţa exilului în Siria: cultivarea vocii în şcoala din Alef, reaprinderea iubirii pentru Hala, pe care o abandonase fugind în ţară străină, întâlnirea cu Fatima şi împlinirea iubirii.
Tulburătoarea poveste a lui Tannus dezvăluie destinul unui bărbat înzestrat care îşi ratează darurile şi şansele în viaţă, sub povara unei duble vinovăţii, în copilărie faţă de tatăl său, la maturitate faţă de un francez, descoperind după multe peripeţii singurătatea şi eşecul. Confesiunea lui tardivă, neobişnuită pentru firea lui închisă, are efectul unei treziri la realitate pentru sora lui Salma, care realizează că şi-a ratat şi ea viaţa, trăind în iluzie pentru familia ei, indentificându-se cu povestea tuturor. Reflecţiile ei vorbesc despre singurătate şi vidul sufletesc, umplut doar de iubirea ei pentru o nepoată, micuţa Hannuda, prin care descoperă simţul maternităţii.
Romanciera surprinde simultan prefacerile şi bulversările aduse de progres în lumea satului, modificarea comunităţii tradiţionale, economic şi mental, prin copii, străini, războaie, tineri plecaţi la studii ori întorşi din exil, intrarea ţinutului muntos în sfera turismului. Aspecte ale modernizării pătrund şi în cătunul Cedri, izolat de restul comunităţilor libaneze: se introduc culturi noi, radioul, cinematograful, se construieşte un hotel pentru turişti, o uzină, o pârtie de ski. Sătenii profită de oportunităţi pentru a câştiga, deschid magazine, buticuri, pensiuni. Alţii migrează în capitală, unde găsesc slujbe noi pe la hoteluri, restaurante, cafenele, cluburi de noapte. Se stabilesc la periferia Beirutului, în vecinătatea armenilor, evreilor, intrând adesea în conflict cu aceştia. Unii fac afaceri, se îmbogăţesc, dar nu toţi reuşesc şi continuă să se zbată în sărăcie ori emigrează după războiul dintre arabi şi evrei (1967).
Modernizarea are şi consecinţe negative asupra tinerilor: culturile de canabis, comerţul ilegal, consumul de droguri, barurile de noapte, degradarea tradiţiei şi moralităţii unei comunităţi profund religioase. Chiar în familia Muzawwaq, câţiva devin aventurieri, ca unchiul Shhade căruia apariţia cinematografului îi bulversează viaţa. Îndrăgostit de o actriţă de cinema, o urmează în Egipt, unde e victima şarlatanilor care îi toacă averea, apoi dispare, ai săi îl găsesc îmbătrânit într-un grup de tineri hipioţi.
Familia Muzawwak se înmulţeşte prin căsătorii aranjate şi naşteri. Unele fete se căsătoresc cu străini, Marta, Sabat şi Emiline, îşi urmează soţii în alte ţări, nu se mai întorc în sat, scapă de sub controlul familiei dominatoare. Între părinţii şi copiii rămaşi se declanşează conflicte din cauza convingerilor şi adeziunilor politice, degradării morale ale tinerilor. Unii se întorc din exilul american sau australian, marcaţi de experienţa dură de supravieţuire într-o cultură străină, încercând să se reintegreze. Moartea Emilinei în Egipt, aducerea ei în Liban pentru înmormântare, e un şoc pentru familie. Chipul ei îmbătrânit, de nerecunoscut, e însăşi faţa exilului şi înstrăinării.
Firul epic e întrerupt de poveşti, legende, întâmplări, fundalul istoric al Libanului mitic, cu violenţa oamenilor hrănită de duşmănii, răzbunări, conflicte armate, dezbinări legate de pământ, credinţă, moşteniri, afaceri. Autoarea reuşeşte simultan o cronică de familie şi o frescă a satului libanez de munte prin caleidoscopul de imagini ale cotidianului sătesc, surprins în obiceiuri de nuntă, naştere, înmormântare, ospeţie, întâmplări violente ori amuzante, înfruntări între clanuri, familii, bârfe, zvonuri, constrângeri impuse de tradiţie, întâlniri bulversante pentru personajele prinse între realitatea crudă, tendinţa autarhică a comunităţii creştine de maroniţi, modernizarea vieţii, emigrare, între iluzii şi deziulzii amare.
Numele personajelor, versurile unor cântece, cuvinte ce denumesc preparate culinare, băuturi specifice, fac referire la istoria, religia, geografia, muzica, literatura orientală, în arabă, explicate la subsol, apropie lingvistic cititorul de cultura arabă.
Dincolo de încărcătura de poveşti şi clevetiri despre rude, greu de urmărit, Împărăţia pământului e o carte ontologică despre specificul lumii arabe.