România – Sfântul Scaun: un timp al speranței

A audiența generală din 20 decembrie 1989, Papa Ioan Paul al II-lea vorbea despre morții și răniții din „unele orașe ale României“, condamnând violențele regimului și transmițând „cuvinte de mângâiere“ familiilor îndurerate. Vocea celui care încă din 1979, în faimosul apel de la Gniezno, se făcea ecoul popoarelor aflate sub opresiunea comunistă, se ridica și în decembrie 1989 pentru a dori românilor respectarea „libertăților fundamentale“ și „conviețuirea armonioasă“. În orizontul speranțelor sale pentru „unitatea spirituală a Europei creștine“ au fost reluate legăturile cu Sfântul Scaun, întrerupte brutal cu patru decenii în urmă. Nunțiul Francesco Colasuonno avea să fie trimis la București chiar la finele lui decembrie ’89, pentru ca imediat după, în ianuarie, Guido del Mestri, cel care părăsise România forțat de guvernul comunist, să revină pentru a pregăti relansarea relațiilor diplomatice – ceea ce s-a și petrecut la 15 mai 1990. Astfel, se închidea simbolic o perioadă întunecată și se redeschidea, în alte condiții, perspectiva libertății.

Însă reluarea relațiilor cu Sfântul Scaun nu însemna pur și simplu reînnodarea unui fir rupt în anii 1950, ci recompunerea cu răbdare a unui peisaj de încredere, de dreptate și, mai ales, de fraternitate. Solidaritatea suferinței din timpul comunismului avea să se confrunte, în țară, cu o memorie istorică nevindecată, cu spaime retrezite la viață și vehiculate haotic, cu fapte și atitudini injuste. În același timp, un alt spirit, conștient de evoluțiile istorice prin care trecuse Biserica Catolică o dată cu Conciliul Vatican II și de dialogul menit să o reapropie de lumea ortodoxă, se făcea simțit și lucra, chiar dacă discret, pentru a defini un timp al speranței și a-i da o nouă respirație. Numai așa s-a putut realiza, după un deceniu de tranziție dificilă, care a marcat inevitabil viața Bisericilor, un eveniment de talia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, al cărui îndemn pentru mileniul al treilea era tocmai acesta: „Să trecem pragul speranței!“.

Prima călătorie a unui Papă într-o țară majoritar ortodoxă – și mai cu seamă a unui Papă care avea o cunoaștere lăuntrică a traumelor provocate de comunism – a însemnat, în acea epocă, o confirmare a vocației europene a României. S-a vorbit în cele trei zile de primăvară – a Bisericilor și a societății românești – despre „puntea dintre Orient și Occident“, despre „Bizanțul latin“ (de altfel, titlul unei splendide expoziții organizate la Roma în timpul ambasadorului Teodor Baconschi), despre o „nouă Cincizecime spirituală“: formule astăzi familiare, dar care atunci primeau pentru prima dată o anvergură și o intensitate cu adevărat istorice. Erau în acea vizită ingrediente menite să-i confere unicitatea și, aș spune, dimensiunea profetică: îmbrățișarea fraternă, pe pământul unui creștinism de factură răsăriteană, a unui papă slav cu un patriarh al singurei ortodoxii latine; evocarea solidară a martirilor și mărturisitorilor credinței (N. Steinhardt alături de episcopii greco-catolici morți în închisori); întâlnirea cu Cardinalul Alexandru Todea, simbol al suferințelor Bisericii Greco-Catolice; entuziasmul popular manifestat emblematic prin invocarea unității. Vocea credincioșilor de diferite confesiuni care strigau „Unitate, unitate!“ l-a însoțit pe Ioan Paul al II-lea, așa cum însuși mărturisea, în tot ceea ce a întreprins, după vizita istorică, pentru ca Biserica (și Europa) să respire cu cei doi plămâni ai săi.

Tot ce s-a petrecut de-a lungul acestor trei decenii în relațiile cu Sfântul Scaun și în dialogul ecumenic intern poartă pecetea prezenței sale la București. Nimic nu a mai fost ca înainte. Chiar dacă nu s-au dizolvat toate dificultățile inter-ecleziale, spiritul a ceva cu totul nou, capabil să purifice memoria neînțelegerilor în orizontul fidelității față de Evanghelie, spiritul unei reînnoite fraternități lucrează de atunci încolo. Biserica Ortodoxă Română, condusă la acea vreme de Patriarhul Teoctist, a știut să intre în rezonanță cu vibrația providențială a Papei și s-a reintegrat, o dată cu libertatea recâștigată, în istoria universală a creștinismului. Am putea spune, evocându-l pe istoricul Alexandru Duțu, că Europa lui Dante și cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul și-au dat atunci întâlnire.

Au urmat o suită de evenimente-ecou, gesturi simbolice, trepte ale unui parcurs ce reflecta moștenirea unui eveniment auroral: bradul de Crăciun din Piața San Pietro a fost oferit în 2001 de România; în 2002 Patriarhul Teoctist a făcut o vizită de răspuns la Vatican, încheiată cu o declarație comună; cei 25 de ani de pontificat au fost sărbătoriți la Ateneul Român; Ștefan cel Mare, „verus athleta fidei christianae“, după cum îl numea Papa Sixt al IV-lea, a fost evocat printr-o expoziție de înaltă ținută la Muzeele Vaticane; aniversarea a 10 de ani de la vizita de la București a fost marcată la Patriarhia Română cu participarea unui reprezentant personal al Papei Benedict al XVI-lea; în 2011 a fost organizat la București, imediat după Paris, ca o nouă punte între Orientul și Occidentul european, programul pontifical „Curtea Neamurilor – dialogul dintre cei ce cred și cei ce nu cred“; în 2013 și 2014 au fost proclamate beatificările monseniorului Vladimir Ghika și a episcopului Anton Durcovici. Sunt doar câteva momente simbolice ale unei construcții mai ample care a permis, după douăzeci de ani, recenta „călătorie apostolică“ a Papei Francisc în România, având pe fundal, de această dată, numeroasa diasporă românească și ospitalitatea fraternă oferită de Biserica Catolică în multe țări europene și în mod special în Italia.

Papa Francisc a marcat indubitabil cu propria carismă umană și pastorală o vizită aflată în continuarea celei din 1999. Faptul că a întâlnit comunitățile catolice în diversitatea lor rituală, lingvistică și etnică, la ele acasă, într-un periplu național, este împlinirea unui deziderat al Papei Ioan Paul al II-lea. Beatificarea episcopilor greco-catolici la Blaj, „mica Romă“, în prezența Cardinalului Lucian Mureșan, realizează o punte cu valoare de simbol între prezența sa în România și sărutarea pe frunte dată de Ioan Paul al II-lea, în Catedrala Sfântul Iosif, Cardinalului Todea. Momentul din noua Catedrală Patriarhală, pe fundalul iconostasului neobizantin și în atmosfera simbolică a celor două muzici, ortodoxă și catolică, a răspuns gestului de binecuvântare comună, în 1999, a crucii inițiale din Piața Unirii. Patriarhul Daniel a oferit astfel prilejul unei parabole a ospitalității și a fraternității, pe care Papa Francisc a ilustrat-o în meditația asupra rugăciunii Tatăl nostru. Parabola căutării și regăsirii fratelui – condiție, de altfel, a creștinilor separați – dă sensul profund, modulat pe toate palierele, de la cel eclezial la cel social – al pledoariei papale pentru o dimensiune solidară a identității creștine. Un mesaj dăruit la treizeci de ani de la căderea comunismului și la finalul semestrului în care România a exercitat președinția Consiliului UE. Ceea ce în 1999 era susținerea unei aspirații, în 2019 devine apelul la o responsabilitate comună.

Au fost cele trei decenii doar scena unor gesturi simbolice și declarații binevoitoare? Aș spune că, la o privire retrospectivă, am putea avea mai degrabă măsura unui timp al speranței: de la conflicte confesionale la celebrarea beatificării la Blaj; de la temeri și blocaje istorice la „noua Cincizecime spirituală“ și sprijinul concret primit de diaspora noastră în Occident; de la separație, izolare, suferință la invocarea comună a martirilor pentru o nouă fecunditate a credinței. Sunt mutații de adâncime care, în pofida obstacolelor mai vechi sau mai noi, au adus la lumină, în contexte uneori implauzibile, partea noastră de virtute, înscriindu-se într-o dinamică fără echivoc.