Cultele religioase în postcomunism

Le-am propus să oferim o imagine de ansamblu privind modul în care s-au poziţionat cultele religioase, în principal Biserica Ortodoxă Română (BOR), faţă de trecutul recent şi ideea de justiţie de tranziţie. În final, am discutat şi câteva aspecte sensibile legate de problema proclamării unei Biserici naţionale şi de situarea cultelor în chestiunea diferenţelor culturale şi de altă natură în lumea de astăzi.

Raportarea la trecutul recent

În cazul BOR, elita ecleziastică, prin reprezentaţii săi de seamă – în primul rând patriarhul Teoctist (1986-2007) –, s-a perpetuat, şi-a păstrat poziţiile şi după decembrie 1989. Această continuitate a fost tulburată de retragerea Prea Fericitului Teoctist din demnitatea de patriarh pentru câteva luni; însă el avea să revină ca patriarh în aprilie 1990, beneficiind de sprijinul autorităţilor, inclusiv al lui Ion Iliescu, fost demnitar comunist (şef al Secţiei Propagandă şi ministru al Tineretului). Iliescu şi Teoctist se cunoşteau încă din anii 1970, atunci când amândoi au îndeplinit funcţii importante în capitala Moldovei: Iliescu fusese prim-secretar al comitetului judeţean al Partidului Comunist–Iaşi, iar Teoctist – mitropolit al Moldovei, având reşedinţa la Iaşi. De altfel, din 1990 interesele ierarhiei ortodoxe au coincis (de mai multe ori) cu cele ale elitei politice postcomuniste. Această realitate s-a vădit în special în ceea ce priveşte raportarea la trecut, care s-a caracterizat printr-un fel de „politică a fricii“. Acest aspect s-a reflectat inclusiv în blocarea accesului la arhive, atât la arhivele publice, cât şi la cele ale Bisericii. Acestea din urmă au avut un statut incert; în orice caz nu s-au supus unui control al Arhivelor Naţionale sau, dacă el teoretic exista, nu a fost pus în practică.

La fel ca multe dintre conducerile celorlalte culte, şi ierarhia ortodoxă – cu câteva excepţii salutare – a dat impresia că încurajează o politică istoriografică a uitării. Concurenţa (simbolică, dar nu numai) pentru statutul de Biserică naţională, comoditatea intelectuală, interesele patrimoniale şi chiar protejarea unui confort biografic au fost doar câţiva dintre factorii care au determinat o continuitate a discursului istoriografic dezvoltat în comunism. După 1947 componenţa Sfântului Sinod s-a modificat considerabil, iar mulţi dintre noii arhierei au făcut compromisuri importante cu puterea. Unii dintre aceştia, ocupând poziţii semnificative în Sinod şi după 1990, şi-au datorat ascensiunea spre înalte ranguri ecleziastice patriarhului Justinian Marina (1948–1977), care s-a acomodat cu guvernanţii comunişti încă din 1945. După 1989, o consecinţă vizibilă a acestei situaţii a fost aceea că multe arhive bisericeşti au fost practic închise, fără explicaţii, şi numai foarte puțini cercetători, privilegiaţi şi prezentând garanţii morale, au putut studia documentele păstrate aici.

Poziţia Bisericii în problemele Justiţiei de tranziţie

Un domeniu în care ierarhia BOR a reuşit să îşi impună normele şi standardele – de această dată de-a dreptul discutabile din punct de vedere etic – a fost cel al categoriilor de persoane publice care intră sub incidenţa verificării efectuate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), organism sub control parlamentar, instrument al justiţiei de tranziţie. CNSAS a fost înfiinţat în 1999 ca organism de verificare a integrităţii morale (în cazul oamenilor politici şi al unor categorii de funcţionari publici), cu puterea de a se pronunţa asupra colaborării cu Securitatea ca poliţie politică. În 2008, diverşi ierarhi au făcut mai multe demersuri pe lângă parlamentari pentru a favoriza Biserica, instituţie care până atunci era supusă verificărilor CNSAS. Concret, datorită legăturilor puternice în lumea politică, practic în mai toate partidele, ierarhia ortodoxă a subminat procesul de reformă morală, prin insistenţa cu care a susţinut exceptarea ierarhilor ortodocşi de la verificarea efectuată de CNSAS. Previzibil, chiar mulţi ani după 2008, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a folosit posibilitatea de a cere ea însăşi verificarea trecutului prelaţilor săi şi nu a luat măsuri punitive contra celor dovediţi că au cooperat cu poliţia secretă. Pentru a nu singulariza înaltul cler ortodox, trebuie spus că nici celelalte culte religioase importante nu s-au remarcat prin acţiuni serioase de purificare morală şi de cooperare cu CNSAS. Presa de investigaţii a scos la iveală faptul că inclusiv ierarhia romano-catolică ar avea serioase probleme de integritate.

Aparent paradoxal, intelectuali mai degrabă apropiaţi de forţele de centru-dreapta au pus în discuţie separarea Bisericii de Stat. Pe lângă calitatea sa de document moral şi politic, Raportul final din decembrie 2006 al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România era, implicit, şi un manifest care pleda pentru separarea la nivel simbolic a Bisericii de Stat (măcar din punct de vedere istoriografic), prin afirmaţiile tranşante referitoare la cultele religioase (la colaborarea unor conducători ecleziastici cu regimul comunist) şi la cei trei patriarhi ortodocşi din intervalul 1948-1989. Vizat era şi patriarhul Teoctist, care a asistat în Parlament la asumarea de către şeful statului a Raportului final. După un asemenea moment, ierarhia ortodoxă a simţit nevoia în premieră să patroneze elaborarea unui raport propriu despre istoria postbelică a BOR.

O Biserică naţională?

Începând din decembrie 1989 partidele de centru-dreapta (inclusiv Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat – PNŢCD) au avut probleme serioase de comunicare cu ierarhia ortodoxă. Sunt mai multe cauze care au generat această situaţie. Liderul partidului între 1989 şi 1995 a fost Corneliu Coposu (originar din Transilvania, de confesiune greco-catolică), care a schimbat numele formaţiunii, din Partidul Naţional Ţărănesc în PNŢCD şi a determinat aderarea la Internaţionala Creştin-Democrată. Principal partid de guvernare între 1996–2000, PNŢCD încă avea membri influenţi care erau greco-catolici şi susţineau retrocedarea (parţială) – prin lege – a lăcaşurilor foste greco-catolice trecute de stat, în 1948, în folosinţa Bisericii Ortodoxe. Pe de altă parte, după 1996 Justiţia a fost încurajată să delibereze fără influenţe guvernamentale şi astfel câteva instanţe au decis retrocedarea unor biserici către cultul greco-catolic, cum s-a întâmplat şi la Cluj, în 1998, cu catedrala „Schimbarea la Faţă“. Arhiepiscopul ortodox al Clujului, Bartolomeu Anania, a reacţionat violent şi a ameninţat partidele că va milita pentru implicarea politică a BOR dacă elita politică nu ţine seama de interesele (patrimoniale) ale ortodoxiei. Era mai mult un instrument de presiune la adresa PNŢCD şi a tribunalelor care judecau cereri greco-catolice de restituire a proprietăţilor confiscate abuziv după 1948. Partidul creştin-democrat şi partenerii săi de coaliţie de până în decembrie 2000 au eşuat să-şi apropie BOR, inclusiv pentru că au ezitat să acorde Bisericii majoritare statutul de „Biserică naţională“. A existat un proiect de lege privind regimul cultelor care conţinea această prevedere, dar parlamentarii coaliţiei de centru-dreapta nu l-au mai susţinut. Reacţionând la tergiversarea asumării proiectului de lege, în septembrie 1999 patriarhul Teoctist se pare că a refuzat să mai participe la slujba de sfinţire a bisericii din satul natal al preşedintelui PNŢCD (atunci ziarele au titrat ironic: „Teoctist a intrat în grevă!“). Pe lângă aceste elemente obiective, au mai existat factori subiectivi care au împiedicat succesul PNŢCD, ca partid creştin-democrat, să se bucure de sprijinul, chiar difuz, al Bisericii Ortodoxe. Dificultăţile construirii creştin-democraţiei într-o ţară majoritar ortodoxă, ieşită din comunism, s-au dovedit insurmontabile.

În comparaţie cu Bisericile ortodoxe din Balcani (Bulgaria şi Serbia), BOR şi-a păstrat o coerenţă mai mare după căderea comunismului. În plus, dincolo de tentaţia filetismului, a etnocentrismului, în comparaţie cu alte Biserici ortodoxe, ierarhia BOR a sprijinit oficial aderarea la UE şi a reuşit să prevină o radicalizare a clerului şi enoriaşilor ce risca să conducă la o dezbinare ireversibilă a vieţii religioase din România. Pe de altă parte, integrarea în sistemul de valori european, occidental, intrarea în contact cu o lume a postmodernităţii, eliberată de prejudecăţi şi de ataşamentul la vechile tradiţii religioase, morale (permisivă cu parteneriatele civile, chiar cu căsătoriile între persoanele de acelaşi sex etc.), a marcat o retranşare a Bisericii Ortodoxe, vădită atât printr-un soi de incipient discurs antieuropean, cât şi printr-un fel de reconciliere pe temeiul identităţii creştine cu cultele neoprotestante. BOR a colaborat cu acestea în cadrul Coaliţiei pentru Familie, organizaţie care a strâns în 2016 milioane de semnături pentru declanşarea unui controversat referendum pe tema interzicerii prin Constituţie a căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Referendumul a fost organizat în 2018, însă a fost un eşec răsunător pentru BOR, dovedind că cei peste 80% de credincioşi ortodocşi nu-şi urmează ierarhii pe o linie aparent homofobă şi antieuropeană.