Psihodrama 68-istă

Din interpre­tarea evenimentelor petrecute acum 50 de ani în Franța s-au reținut câteva formule enunțate de Raymond Aron ce au devenit stereotipuri, precum „psihodramă“, „revoluție de negăsit“, „carnaval“, „iraționalism“, „nihilism“, „delir“, „maraton al pălăvrăgelilor“. Toate acestea au furnizat un evantai de teme pentru criticii ulteriori ai discursului anti-’68, care au văzut în tot ce s-a întâmplat în acea lună fierbinte drept o dezordine provocată de febra unor minți infantile sau infantilizate. Contextualizând ceea ce a scris sociologul ziarist la cald, în cartea La révolution introuvable. Réflexions sur les événements de mai (Fayard, Paris, 1968), reeditată la Calmann-Lévy în 2018, putem emite doar un diagnostic aproximativ, deoarece, oricât de diferențiat am dori să fie, el nu este acoperit întru totul. Și aceasta pentru că autorul, supus atacurilor concentrate, a fost nevoit să revină asupra celor spuse. În dorința sa de a nuanța, s-au ascuns îndoielile, ezitările și încercările unei deschideri sincere spre dialog cu aceia care l-au contestat.

Primele articole ale lui Raymond Aron din „Le Figaro“, datate 15 și 16 mai 1968, contopite împreună cu acelea din următoarele săptămâni în materia cărții, sunt foarte severe la adresa mișcării studențești, editorialistul avertizând inițial că s-ar putea ivi consecințe politice funeste, așa cum a dovedit-o revolta studenților berlinezi din 1930–1931, care a subminat fundamentele Republicii de la Weimar. El mărturisește că a trăit evenimentele acelor zile cu suferință și cu indignare, „dar într-o indignare ce depășește toate indignările pe care le-am încercat în cursul existenței mele“ (La révolution introuvable. Réflexions sur les événements de mai, Fayard, Paris, 1968, p. 26; trad. n., V. S.). Era indignarea unui om ce resimțise, și ca evreu, ivirea nazismului, apoi compromisul de la Vichy și războaiele coloniale.

Trebuie insistat asupra faptului că Raymond Aron manifestase până la acea dată critici ferme împotriva anacronismului ce domina în spațiul academic, că nu văzuse cu ochi buni „mandarinatul“ universitar și că fusese circumspect față de concursurile de agregație, care nu garantau posedarea de certe cunoștințe științifice și aptitudini pedagogice. Profesorul sorbonard denunțase ierarhia stabilită nu prin calitatea intelectuală sau prin eficacitatea actului predării, ci prin titlurile obținute prin legiferare, întrebându-se încă din 1966 dacă tezele de doctorat mai aveau un nivel științific ridicat. Cât despre susținerea ne varietur a aceluiași curs magistral, profesorul Aron era de aceeași părere cu studenții insurgenți.

Dar, dacă nu era de acord cu ideea ca studenții să fie ei înșiși puși în postura examinatorilor, așa cum doreau, recunoștea caracterul traumatizant al unui examen ținut cu profesori ce emiteau evaluări categorice și pretinse a fi infailibile. În schimb, nu putea să nu pună lucrurile la punct, spunând că studenții trebuie să intre în universitate pentru a învăța, nu pentru a răsturna societatea. Un profesor cu asemenea vederi, care a putut fi catalogat drept reacționar și chiar fascist, nu avea nimic împotriva ideii de a răsturna societatea, dar, dacă ei doreau neapărat, nu înțelegea ce caută la universitate, unde nu trebuie să se abuzeze de politică. Cel care dăduse Dix-huit leçons sur la société industrielle (1963) amintea tuturor că societatea modernă posedă, pe lângă un proiect democratic egalitar, și unul de productivitate. Or, productivitatea implică organizare, disciplină, ierarhie și competiție, care vin în contradicție cu aspirația egalitaristă. Desigur că nu toți tinerii angajați în competiția vieții vor reuși să se realizeze și, refuzând examenele, ei resping de fapt competiția, care este legată de democrația însăși. Nu trebuie uitat că scopul egalității este… inegalitatea.

Sub „revoluția de negăsit“, Raymond Aron vedea clocindu-se un altfel de revoluție: a moravurilor stricătoare și a negării oricărui fel de lege, scrisă sau nescrisă. Pentru acapararea puterii în stat, în întreprinderi, în universități și în mass-media, totul se ju(de)ca din partea unei generații îmbătate de utopii, pentru care iresponsabilitatea ținea loc de morală, iar cinismul avea rol de îndreptar în (re)acțiuni. Or, în concepția celebrului sociolog, nu se poate construi o societate politică fără ordine ierarhică. Deși era de acord cu reformele, considera că fragilizarea instituțiilor prin acte violente riscă să fie cel mai nefast mijloc de a le bloca în mod nedeterminat.

I s-a reproșat lui Raymond Aron că nu a căutat revoluția acolo unde trebuia și că de aceea a scris în titlul cărții că este de negăsit. Apoi, că nu a înțeles nimic din ceea ce s-a întâmplat atunci („Un spectator angajat care și-a uitat ochelarii“ – Daniel Cohn-Bendit), din cauza idolatriei manifestate față de Charles de Gaulle. Totuși, nimic nu confirmă această atitudine idolatră, critica lui asupra mișcării din mai 1968 fiind însoțită de o evaluare necruțătoare asupra impasurilor gaullismului. Raymond Aron atenționa asupra patologiei unei lumi atomizate inseparabile de un sistem politic blocat, ajuns la inaniție din lipsa unei structuri intermediare dinamice. Greșeala generalului a fost de a întări în mod centralizat și ierarhizat totul: „Sistemul francez de organizare și de autoritate combină și confundă o anumită tradiție cu cerințele raționalității. Uneori, puterea de decizie se găsește concentrată în mod exagerat la vârf; autoritatea specifică competenței îmbracă o formă de superioritate aristocratică. Stilul relațiilor umane rămâne marcat de accentuarea ierarhiei, pe când aceasta, redusă la necesitățile tehnico-birocratice, nu ar trebui să excludă relațiile interpersonale, mai libere, mai egalitariste“ (Ibidem, p. 93).

Asupra caracterului monarhic al gaullismului la toate nivelurile, rechizitoriul este ferm: „Majoritatea celor care sunt legați de Stat în Franța, parlamentari sau funcționari, dau impresia că posedă sau că posedă în ei ceva din măreția lui Ludovic al XIV-lea. Atunci când suveranul însuși adoptă un stil de Rege Soare, și micii regi se orânduiesc unii sub alții până la nivelul cel mai de jos al ierarhiei“ (Ibidem, p. 96). Dar, dacă, încă din timpul Rezistenței, în articolul L’Ombre des Bonaparte, Raymond Aron surprindea excesul de autoritate milităresc al lui Charles de Gaulle, el nu putea să accepte ca acesta să fie răsturnat de Daniel Cohn-Bendit. Ar fi însemnat o umilire națională dacă nu se respecta procedeul constituțional pentru a avea un nou președinte de republică în cazul demisiei sau al demiterii generalului.

Criza socială care tocmai zguduise Franța fusese amplificată prin particularitățile sistemului politic: „Regimul nu a creat această centralizare administrativă cu totul aberantă, ci a agravat-o. Mai mult, a suprimat toate supapele de siguranță, a redus sau a suprimat dialogul cu Parlamentul, cu partidele și cu sindicatele. Franța suferă de slăbiciunile tuturor corpurilor intermediare, slăbiciune pe care mediul gaullist de exercițiu al autorității o accentuează inevitabil“ (Ibidem, p. 166). Departe de a se limita la o simplă condamnare nediferențiată, Raymond Aron poate să afirme că evenimentele din mai 1968, ca toate mișcările istorice, duc cu sine și ce-i bun, și ce-i rău: atât utopia ca realizare iluzorie, cât și revendicările justificate, exprimate într-un limbaj confuz. Înțelegem de ce, în cartea de memorii, apărute cu cinci săptămâni înainte de moarte, acum 35 de ani, unde pesimismul este accentuat de trecerea anilor (o singură dată, pe parcursul celor 750 de pagini, apare incidental cuvântul „fericire“), Raymond Aron poate să facă bilanțul următor: „Ordinea se restabilește în întreprinderi, ca și în alte locuri; probabil că această ordine diferă în mai bine decât vechea ordine“ (Mémoires. 50 ans de réflexion politique, Robert Lafont, Paris, 2003, p. 687). Prin urmare, psihodrama a avut efectele ei.

Dar ce este cu această psihodramă? Ridiculizând caracterul teatral al evenimentelor din mai 1968, cel care spunea undeva că „Drama oamenilor este că nu știu că istoria este tragică“ nega orice gravitate a faptelor, deoarece nu s-a lăsat cu vărsare de sânge decât accidental, murind, parcă simbolic, un student și un polițist: „Psihodramă mai curând decât dramă, deoarece totul se petrecea fără violență fizică. Nimic nu era mai izbitor decât delirul verbal fără moarte de om“ (La révolution introuvable, loc. cit., p. 35). Nu-i plăcea invazia afectivului în viața politică, atât de acceptată astăzi, fiind rezervat față de orice atitudine pasională. Atunci, în plină pălăvrăgeală, scria o astfel de frază: „Numiți aceasta triumf al libertății; este ultima sa înfrângere“ (Ibidem, p. 167).

Raymond Aron aprecia atmosfera acelei primăveri drept o „mare defulare“, un „carnaval“, un „acces de demență colectivă“. Toate simptomele manifestate le diagnostica printr-o psihodramă. Pe de o parte, singura forță organizată, la dreapta, care ar fi putut pretinde să preia puterea prin violența străzii – Partidul Comunist Francez – nu o voia cu niciun preț. Pe de altă parte, aceia care pretindeau că o vor – anumite grupuscule stângiste – nu puteau să o obțină, din cauza insuficienței numerice. Astfel, aceia care puteau, nu voiau, iar aceia care voiau nu puteau, fiecare mulțumindu-se să joace comedia, să mimeze revoluția, preluând partituri din repertoriul național (Revoluția de la 1848, Comuna din Paris) și internațional (Marea Revoluție din Octombrie, gherilele lui Che Guevara). Nimic nu era serios și nici nu se lua în serios, ca în orice carnaval sau în vechile saturnalii. Și de o parte, și de alta, s-a fixat implicit o limită care nu trebuia depășită, sub pedeapsa scoaterii afară din joc.

Dar această psihodramă putea totuși să sfârșească prost, în dramă, recunoaște Raymond Aron însuși, contrazicându-și spusele și revenind la editorialele profetice inițiale. Dacă Charles de Gaulle s-ar fi retras și dacă o Putere învestită de stradă i-ar fi succedat, atunci am fi cunoscut procesul tipic al revoluțiilor franceze, care sfârșesc prin Teroare. De altfel, celebrul filosof al istoriei mărturisea că, oricât de convins ar fi fost de caracterul derizoriu al acelui carnaval, el însuși s-a temut să nu basculeze totul în dramă. Desigur că exista o parte de „carnaval“, de „psihodramă“, de modă și chiar de snobism în mișcarea de la 1968, ca în orice (r)evoluție a evenimentelor contestatare majore, dar eroarea lui Raymond Aron, scriind cartea La révolution introuvable. Réflexions sur les événements de mai, a fost de a reduce totul la această dimensiune, de a considera carnavalescul esența însăși a celor întâmplate acum 50 de ani, pe când el nu era decât o dimensiune printre altele.