Infinitul dureros al ființei poate lua multe chipuri. Uneori seamănă cu o femeie rătăcită, pendulând între postura de victimă și cea de călău. Alteori este un preot chinuit de apariții malefice. Oximoronic, poate fi când mare, când mic infinitul acesta, se divide hoțește în fragmente patetice, infrangibile sau iraționale, care se lovesc între ele cu scrâșnet. Dar, mai ales, are o sclipire de șarpe pierdut în iarbă, o alunecare vicleană printre lucruri, o bucurie răutăcioasă care trece prin carne sub forma unui râs drăcesc. Cine poate privi în față infinitul dureros al ființei fără să se cutremure?
Există forme ale credinței care seamănă cu infinitul dureros. O astfel de convingere are părintele Donissan, viitorul sfânt din Lumbres, eroul romanului Sub soarele lui Satan, de Georges Bernanos, apărut în 1926 la Paris. Trama narativă zbuciumată, de un dramatism sângeros, este foarte bine susținută estetic. Calofil, mereu inspirat în metafore semnificative ca trepte pentru evidențierea unor nuanțe ce ambiguizează și relevă în același timp adevărul, puțin cam prea tumultuos pe alocuri dacă e să-l judecăm după gustul publicului actual, dar elocvent, profund și autentic, e ușor de înțeles de ce Bernanos a fost comparat cu Dostoievski: sunt remarcabile ușurința de a susține prin încleștarea frazelor gesturile extreme ale personajelor, căutarea necruțătoare a unui Dumnezeu exiguu și interior, greu de prins, dar aflat după imense sacrificii în faldurile întunecate ale sufletului omenesc, și deseori părăsit acolo, confruntarea cu supranaturalul (deși o butadă spune că supranaturală e numai prostia). De ce să nu credem că, odată lansați pe calea spiritului, totul devine posibil? În definitiv, minciuna trebuie să fie verosimilă, dar adevărul are libertatea de a fi incredibil.
Germaine, numită și Mouchette, fiica lui Malorthy, berarul din Campagne, deschide narațiunea. Cu vocația dragostei sub toate formele ei (e de ajuns să ne gândim că „mouche“ în franceză înseamnă muscă și Mouchette este mai mult o poreclă decât un alint), fata lasă să se înțeleagă că ar purta în pântece copilul marchizului Jacques de Cadignan. Curajoasă, dornică să depășească tabuurile lumii în care trăia, încercând să-și rescrie destinul, ea are o confruntare cu amantul scăpătat, dar criza pasională se transformă în crimă. Parcă jucându-se cu arma lui, Mouchette îl împușcă. Violența fetei este irațională (ca orice act de violență, s-ar putea spune), ba, judecând după comentariile (inevitabil?) misogine ale autorului, e vorba de o doză de prostie „care era tributul plătit propriului sex“, deși nu par deloc deștepți nici cei care dau curs impulsurilor ei juvenile, dintre care cel puțin unul plătește nesăbuința cu viața. Crima rămâne nepedepsită, moartea marchizului fiind considerată sinucidere, dar Germaine se va simți o proscrisă până la sfârșitul nu prea îndepărtat al vieții ei. Va alege să-și taie gâtul cu un briceag. Până atunci, în mod cât se poate de previzibil, ea se va întâlni cu părintele Donissan, jucând rolul de ispită. Cruzimea ei pornită din imaturitate spirituală se va lovi de cruzimea autoflagelării lui. Dacă la confruntarea cu diavolul în persoană preotul rezistă eroic, fata îi pune la încercare orgoliul de învățător spiritual. Efectul va fi devastator pentru că eșecul persuasiunii duhovnicești îl costă scump pe slujitorul bisericii: își pierde echilibrul psihic și este claustrat într-un așezământ monahal, urmând ca mai târziu să-și învingă demonii și să dobândească aura de sfânt.
De remarcat violența credinței. La cât de nuanțat sunt descrise chinurile sufletești ale protagonistului, înțelegem că însuși creatorul lui a fost un inițiat. Preotul Donissan este adeptul mortificării, lovit parcă de adevărul incomensurabil al Scripturii. Dar cum s-a ivit, în plină religie a iubirii, tradiția cruzimii? Cum a fost deturnat mesajul christic al blândeții în unul atât de brutal, fie și cu scop pedagogic? Astfel, pe lângă șiruri lungi de martiri, avem în istoria credinței penitenți care s-au torturat pe ei înșiși considerându-se astfel mai aproape de Dumnezeu. Pustiul, configurat spațial sau ascuns în suflet, poate fi spulberat de blândețe, dar este amplificat prin violență. Subiectul mortificării se simte absolut singur în fața lui Dumnezeu. Ca pierdut într-o pădure sălbatică. „Pădurea medievală“, evocată de Marc Bloch și apoi de Jacques Le Goff, era un loc de spaimă teribilă, dar și de regăsire. Bezna ei simbolizează întunericul sufletului omenesc și privilegiază invocarea luminii. Apoi, gestul însuși de autoflagelare este o replică dură la condiția de damnat, în care lipsește putința gesticulării. Omul trebuie să înceteze de a mai fi un gesticulat al diavolului, lămurește Le Goff. Or, cel care se autoflagelează are drept armă acest ultim gest.
Însuși titlul cărții ar merita un studiu aprofundat, fiind pe cât de șocant, pe atât de justificat în argumentația textului. Pornind de la eufonia sâsâitoare de șarpe lucid, valabilă și în original (soleil – Satan – urmate de subînțelesul serpent), până la simbolistica profundă din antinomia soare – Satan, inducând sentimentul de așteptare frustrată care este principiul metaforei, acest titlu sugerează că Satan este Regele Lumii și ne ține captivi în întunericul lui strălucitor. Cele două extreme ale antinomiei se ating deoarece soarele e negru și coborâtor, iar moartea (personificată de Satan) nechează ca un cal de foc galopând voios prin câmpiile cerului.
Punctul culminant al cărții este tocmai ciocnirea dintre întunericul orbitor și generozitatea luminii. Se întâmplă mai întâi atunci când părintele Donissan, ca unul obișnuit cu mortificarea, pornește fără teamă la drum lung și întunecos, dar se rătăcește, intră în panică și îl întâlnește pe diavol sub forma unui megieș aparent banal, însă dotat cu puterea de a-l ispiti și tulbura pe preot până dincolo de limitele suportabilului omenesc. Numai că omul lui Dumnezeu îi rezistă. Surprinzător, el va conchide că s-a întâlnit cu sine, că apariția misterioasă a fost întruchiparea răului din el. Astfel, Bernanos amendează prostia pioasă, moralitatea ca igienă a simțurilor, ideea predestinării, de inspirație diabolică. Sfântul Ioan Damaschinul spusese că Dumnezeu știe tot, dar nu poate prevedea tot pentru că lasă loc liberului arbitru. Bernanos îi deplânge pe cei care își ratează moartea (în sensul inițierii supreme), zugrăvind un infern cu ecouri dantești, vertijul de foc și puterea credinței ce smulge morții din țărână.
Ce-o fi cu entitatea terifiantă enunțată în titlul cărții? Spre aceasta se îndreaptă centrul de greutate al înțelegerii. Întâlnirea cu diavolul este cauzatoare de răni mortale, dar poate duce la învierea ca paradox. De parcă ar reprezenta ascuțișul nostalgiei lucrurilor pe care nu le-ai avut, dar pe care el ți le promite, prezența lui destabilizează. Riști să-ți petreci restul vieții într-un univers răsturnat.
Unii îl cred Regele Lumii, deci poate fi definit prin contrast. Popoarele subterane vor ieși din adâncurile Agartthei și vor apărea la suprafața pământului, ne spune o profeție consemnată de René Guénon. Ele locuiesc acum în centrul lumii, Omphalosul suprem, care a părăsit sfera vizibilului în urmă cu mult timp, când oamenii au început să decadă și s-au amestecat limbile. Revenirea în vizibilitate va marca sfârșitul eonului degradat în care suntem. Până atunci ele comunică în cele mai subtile moduri, cunoscute și mai ales necunoscute, intervenind direct în viața noastră pentru a încuraja acțiunile pozitive și pentru a le zădărnici pe celelalte. Informațiile sunt transmise telepatic ori prin intermediul unor „pietre negre“ (pomenite de Guénon) încărcate cu o energie sfântă. În spectrul acestei simbolistici se înscrie și misterul fecioarelor negre. Pictate sau sculptate, au fost găsite îngropate în pământ sau la loc de cinste, în catedralele lumii. Sunt evocați și „oameni în negru“, un fel de eminențe capabile să corecteze traseele umane, adică reprezentanți ai popoarelor subterane.
Până la venirea adevăratului Rege al Lumii, îl avem pe acesta, aproape vizibil, înspăimântător prin falsitatea lui contaminantă, alcătuit prin opoziție maniheistă, aparent imbatabil în registrul răului, de neîntrecut în arta înșelăciunii și „luminând“ cu tenebrele lui sufletele căzute.