Clare Mackintosh: Literatura polițistă și plăcerea oamenilor de a fi speriați

Clare Mackintosh a lucrat doisprezece ani în poliție; a fost, de asemenea, jurnalistă independentă și consultant social media. În prezent, este scriitoare profesionistă – una dintre cele mai apreciate și mai iubite autoare de literatură polițistă scrisă în limba engleză. În prezent, locuiește în Cotswolds împreună cu soțul și cei trei copii ai lor. În vara acestui an a fost în România; dialogul de față survolează câteva dintre temele cărților sale.

Cristian Pătrășconiu: Care e întrebarea care revine cel mai des în interviurile pe care le dați și care, totodată, vă enervează?

Clare Mackintosh: (râde) Niciuna.

Acesta nu e cumva un răspuns diplomatic?

Nu, chiar nu e. Nu mă enervează nici o întrebare – motivul e simplu, sunt recunoscătoare pentru fiecare ocazie când pot să dau un interviu. Dar, da, există o întrebare care revine foarte des: de ce anume am decis să renunț la munca de ofițer de poliție și să devin scriitoare de romane polițiste.

Perfect. Am vrut să mă asigur că asta e și să nu o mai pun și eu încă o dată. Iată însă o alta: care a fost pentru dumneavoastră punctul de cotitură, când ați știut că veți scrie literatură de acest gen?

Nu a fost un moment anume, un moment decisiv. Am vrut dintotdeauna să fiu scriitoare, dar a fost ca un proces, nu ca un moment de cotitură. La început, dorindu-mi să scriu, cum spuneam, nu vedeam ceea ce făceam ca pe un job, ca pe o carieră. A fost un moment când am decis să iau o pauză mai mare de la munca mea în poliție și să petrec mai mult timp cu copiii – dar trebuia să fac și niște bani. Am început cu ceva la care mă pricepeam cât de cât – și atunci am început să scriu pentru reviste, pentru diverse publicații și, în paralel cu aceasta, am început să scriu și la primul meu roman. Cam așa a fost începutul.

Scrieți literatură polițistă cu maeștri ca modele sau fără?

Am foarte mulți autori pe care îi admir, în frunte cu Agatha Christie. Dar de scris, scriu ca mine, așa cum simt eu că trebuie să o fac.

De la ce pleacă romanele dumneavoastră? Care e, așa zicând, forța declanșatoare? Ce trebuie să vedeți în realitate sau să aveți în minte pentru ca un roman să se nască pentru dumneavoastră?

Diferă de la carte la carte. Uneori poate fi foarte bine o întrebare – de tipul „ce ar fi dacă?”. Sau, cum s-a întâmplat la prima mea carte, Te las să pleci, poate fi o întâmplare, o investigație – care chiar a avut loc în viața reală. Sau, la a doua, Te văd – totul a pornit de la o călătorie cu trenul, în Londra, pe durata căreia am observat că toți navetiștii aveau un soi de rutină; făceau exact aceleași lucruri, în exact aceleași feluri și m-am gândit la riscurile pe care le comportă genul acesta de rutină.

Urmăriți, cu precădere, când scrieți, o anumită tehnică? Lucrați mai ales după o anumită, să îi zicem, „artă a scrisului”?

Cred că dacă aș avea o rețetă, viața mea de scriitoare ar fi mult mai ușoară. Dar nu am. De pornit, pornesc de la o premisă, de la acea întrebare – centrală, să îi spunem –, pe care o întorc pe toate fețele. Încerc să explorez consecințele ei sau ale unui eveniment. Mă preocupă chestiunea aceasta, a structurii – eu cred că toate cărțile mele au așa ceva, se vede limpede acest fapt. În general, ele au acest ritm de roller coaster, cu scene de tensiune mai ridicată, urmate de scene mai lente, cu ritmuri sus-jos. Scriu fiecare dintre aceste secvențe pe câte o foaie de hârtie, mă uit cumva de sus la ele – și abia apoi le lipesc și le topesc în întreg romanul. Bănuiesc că mă veți întreba și despre ritualurile mele de scris…

Nu neapărat. Cred că și aceasta este o întrebare care vi s-a pus destul de des…

Da. Călătoresc destul de mult, ar fi greu să am așa ceva. Dacă aș ține la aceste ritualuri, mi-ar fi foarte greu să scriu. Așa că m-am învățat să scriu oriunde, pentru că altfel nu aș mai putea termina nici o carte. Însă am ceva constant – și anume, muzică, o piesă interpretată la pian. E o piesă care mă aduce în starea de scris.

Una anume, ziceți?

Da. De fapt, e, practic, un album întreg pe care l-am ascultat de sute de ori. Muzică de relaxare la pian. Asta funcționează, asta ascult!

Ați fost polițistă, jurnalistă, ați făcut consultanță pe social-media. Se văd toate acestea în romanele dumneavoastră?

A fi polițist și a fi scriitor par, de la distanță, două meserii foarte diferite. Dar, în realitate, există și foarte multe similarități – spre exemplu, un detectiv ce face? Descoperă o poveste. Descoperă ce s-a întâmplat cu victima, stă de vorbă cu martorii pentru a afla care e versiunea lor cu privire la povestea respectivă, apoi se uită la tot felul de probe, inclusiv probe video pentru a pune toate acestea cap la cap și pentru a prezenta povestea de o manieră convingătoare și relevantă în fața instanței. Or, pe undeva, așa face și un scriitor – iar „instanța” lui este publicul. De altfel, în cariera mea anterioară mă interesa mai mult întrebarea „de ce?” decât „ce”. De ce au trecut o anumită limită, de ce au încălcat o anumită linie roșie. Atunci, când eram polițistă, partea legată de oameni era extrem de importantă; ceea ce am învățat cu acel prilej mă ajută, foarte mult, și în continuare, în carierea mea de scriitoare.

De ce, acum, literatura polițistă se vinde atât de bine? Ce e cu acest val impresionant de audiență, cum îl explicați?

Cred că aceasta este o evaluare corectă – romanul polițist trăiește vremuri foarte bune acum. Pe de o parte, cred că genul acesta de ficțiune pune în fața societății un fel de oglindă – în sensul că un asemenea roman este mult mai mult decât să rezolvi pur și simplu o întrebare de genul „cine este ucigașul?”. De cele mai multe ori, aceste romane cuprind, de o manieră adecvată genului, și probleme sociale, dintre cele ma diverse. Pe de altă parte, oamenilor, cred, le place să fie, cumva, și speriați. Este motivul pentru care, de exemplu, intrăm în trenulețul groazei sau în tot felul de lucruri de genul acesta. Le place contrastul, cred, dintre viața lor, a multora, care, de obicei, este mult mai liniștită, și ce se întâmplă într-un roman polițist, turbulențele, violențele, agitația de acolo. În plus, cred că nu a existat, în ultimele decenii, o perioadă în care literatura polițistă să fie foarte jos, în care să nu conteze. De ce spun aceasta? Pentru că romanele de acest tip reușesc să rămână, în același timp, și contemporane, și clasice. În sensul că structura rămâne, mai mult sau mai puțin, aceeași, dar subiectele pe care le tratează tind să fie mai degrabă actuale. Ce cred că s-a schimbat e faptul că acum avem mult mai multe romane – și e vorba de romane care au mult mai mult succes – din categoria thriller psihologic, care sunt preocupate în mod aparte de aspectul psihologic. Romanele acestea, care intră în mintea oamenilor, a personajelor sunt foarte bine apreciate acum.

Vă întreb apelând și calitatea dumneavoastră de specialistă în social-media: noile media, noile tehnologii potențează succesul literaturii polițiste?

Chiar e o întrebare bună și importantă pentru acest moment. Aș spune că, mai degrabă, sunt complementare, în sensul că nu cred că cititul și cărțile vor ieși vreodată din modă, pentru că a citi e genul de experiență pe care nu o poți replica, fie și prin televiziune sau prin intermediul noilor tehnologii. Spuneam că sunt complementare – pentru că, adesea, se pot alimenta reciproc. Vedem, de altfel, din ce în ce mai multe adaptări pentru televiziune ale romanelor de succes. Spre exemplu, în Marea Britanie avem o receptare extraordinară a genului scandi-noir sau nordic-noir, care e influențată de succesul atâtor programe TV de succes care vin din Peninsula Scandinavă – care, de altfel, ajută, ele însele, la promovarea literaturii.

Nuanțez puțin întrebarea mea anterioară: televiziunea ajută sau vampirizează literatura polițistă?

Nu, nu cred că o canibalizează. Merg pe varianta complementarității, cel puțin așa îmi place să cred. Vreau să cred că se „hrănesc” reciproc; pasiunea sau plăcerea de a privi astfel de seriale de televiziune ale acestui gen poate alimenta plăcerea de a citi. În schimb, plăcerea de a citi nu cred că va fi diminuată de asemenea programe; plăcerea de a rămâne singur cu o carte, cu înțelesurile pe care le văd ochii tăi în acea carte… Sunt momente de care este foarte greu să te lipsești, aceste momente în care ești singur cu cartea și în care ai bucuria de a experimenta cuvântul scris, plăcerea de a-ți imagina singur cum ar putea să arate diverse personaje și așa mai departe.

Ce e foarte important pentru dumneavoastră la un roman polițist? La limită: ce e cel mai important? Din perspectiva scriitorului, vreau să zic…

Cred că cel mai important este să faci personaje vii, credibile. De ce spun aceasta? Pentru că, sigur, un roman poate avea o intrigă extrem de inteligentă, poate să fie foarte bine construită, dar întotdeauna se va găsi cineva care va „ghici” ceea ce urmează să se întâmple. Dacă un roman nu are personaje din acestea dinamice, vii, bine construite, consistente, e foarte greu să te atașezi de ele, să îți pese de ce se întâmplă cu ele în următoarele pagini ale cărții.

Metaforic vorbind: care este „inima” romanelor dumneavoastră?

(se gândește preț de secunde bune) Doamne…Inima? În toate romanele mele, un punct central îl reprezintă emoțiile, stările psihice ale femeilor și, mai cu seamă și legat de aceasta, relațiile acestor personaje feminine cu familiile lor, fie că este vorba de relația mamă-fiică sau de relația cu partenerul de viață. Încerc să surprind impactul acestor emoții în momente de tensiune sau de criză.

Vă dă realitatea dumneavoastră imediată personaje pentru literatura pe care o faceți? „Importați”, pentru nevoi literare, din viața dumneavoastră?

Eu mă inspir de peste tot, iau, ce pot, ce e just pentru literatura mea, de la toate persoanele cu care mă întâlnesc. Deci, e posibil ca și dumneavoastră – cu întrebările dumneavoastră mai neobișnuite – să apăreți la un moment dat într-un roman. Dar nu iau tot ce văd și ce aud și ce simt despre oamenii pe care îi întâlnesc. De la unul, poate iau mersul, de la altul, poate felul cum stă pe scaun, de la un al treilea, poate modul în care își trece cu mâna prin păr. De fapt, în mare spus, cam toate personajele mele sunt, așa, un mix: cu trăsături luate de la personaje reale altoite pe trăsături pe care eu însămi le imaginez. Dar, încă o dată, nu iau niciodată cu totul o persoană din viața reală ca să o convertesc într-un personaj întreg din vreo carte de-a mea.

Deci nu riscați nici un proces?

Mă feresc de așa ceva. Deși, în prima mea carte a fost o întâmplare de acest gen: apărea acolo un șef de poliție, o doamnă de fapt, care avea, așa, un caracter foarte neplăcut și care avea, trebuie să recunosc, anumite asemănări cu doamna care, în realitate, îmi fusese superior în poliție. Dar m-am asigurat că trăsăturile fizice sunt complet diferite – tocmai pentru a evita un proces de genul celor sugerate de întrebarea dumneavoastră.

Citiți multă psihologie pentru a vă încărca, pentru a vă „bobina” personajele?

Da, pot să spun că am citit destul de multe cărți de psihologie. Dar mai trebuie să spun și că sursa mea majoră de inspirație, în acest sens, derivă din momentele, îndelungate, petrecute în camera de anchetă, de pe vremea când lucram în poliție. Dacă ar fi să dau un titlu anume, aș spune imediat, Confesiunile unui sociopat, de M.E. Thomas, o lucrare excelentă despre această tematică din care literatura polițistă se hrănește copios. Acolo se vede clar, cu exemple numeroase, cum persoane care au o poziție bună în societate – medici, bunăoară, avocați sau profesori – pot fi, în același timp, și sociopați. Noi înșine, dacă este să fim sinceri cu noi, putem ajunge, în situații care trec de viețile confortabile sau relativ confortabile pe care le avem, să comitem fapte care să ne surprindă. Momentul acesta – de trecere a liniei – este ceva ce pe mine mă interesează foarte mult. Și, da, am găsit inspirație și în fosta mea meserie, și în cărțile de psihologie, pentru a înțelege mai bine stări de acest gen și, deci, pentru a-mi fi mai ușor să le pun pe hârtie.

Vă provoc puțin acum: vă temeți de vreunul dintre personajele din cărțile dumneavoastră?

Nu e câtuși de puțin o întrebare deranjantă – aș spune că, într-o oarecare măsură, mă tem de toate personajele negative din cărțile mele și mai cu seamă de cel din primul meu roman, Te las să pleci. Încerc să fac aceste personaje negative să vorbească direct cititorilor și, cumva, atunci când scriu, mă simt ca și cum acele cuvinte mi s-ar adresa și mie sau, mai mult, ca și cum acele cuvinte ar fi ale mele. Este o experiență total diferită, cu alt pachet emoțional pentru mine, ca scriitoare, decât atunci când scriu la persoana a treia. Poate că „teamă” este un cuvânt prea puternic – dar simt o anumită neliniște, un anume disconfort.

Ce iubiți în viața reală din ceea ce puneți în cărțile dumneavoastră? Și, legat de aceasta: ce ați vrea să treacă în viața reală din cărțile dumneavoastră?

Mă provocați – și o faceți într-un mod foarte plăcut pentru mine. Îmi place ceea ce este bine, ceea ce este frumos, ceea ce este limpede – în măsura în care există așa ceva în romanele mele, sigur că aș vrea ca acestea să treacă și în viața reală, să copieze „realitatea” bună, luminoasă din romane. Să vă spun ceva: mie îmi place foarte mult să înot. Mai cu seamă să înot în natură. Dar până acum nu am găsit o poveste în care să reproduc o situație de acest gen. Mi-ar plăcea să încadrez într-o carte o atare situație, să spun în cuvinte ceea ce simt atunci când înot într-un lac, undeva în munții din Țara Galilor. Dar aceasta e invers decât situațiile despre care întrebați dumneavoastră. Altfel, nu aș ține morțiș să am parte în viața reală de lucrurile despre care scriu eu în cărți.

În trei cuvinte și în doar trei cuvinte, cum ați descrie fiecare dintre cărțile dumneavoastră? Mai întâi, Te las să pleci…

Wow. Acesta nu este unul dintre cele trei cuvinte, ci reacția mea. E prima oară când mi se pune în față o asemenea provocare.

Deci: Te las să pleci.

Evocatoare, emoție (în­căr­cată emoțional) și șocantă.

Te văd ?

Intrigă, fiori (reci), plauzibilă.

Lasă-mă să mint?

Suprinzătoare, mișcă­toa­re, psihologică.

Și despre cea care va veni, După final ?

(Foarte) provocatoare, emoțională, speranță (dătătoare de speranță).

Există o morală, o dimensiune etică a literaturii pe care dumneavoastră o scrieți?

Nu e neapărat ceva explicit, dar, da, implicit, romanele mele au o anumită morală. Cred că un fir roșu al cărților mele este că nimic nu e așa cum pare și, dacă ne uităm puțin dincolo de suprafață, putem să descoperim tot felul de lucruri surprinzătoare.

Binele învinge?

Nu prea cred că pot să spun așa ceva din toată inima. De ce? Pentru că, în primul rând, linia care separă binele de rău este adesea foarte fină și, în viața reală, nu există un sfârșit fericit 100%. Deși cărțile mele au, să spunem, o încheiere satisfăcătoare, eu încerc să arăt cât pot de mult din ceea ce este cu adevărat viața. Or, în viața reală, da, poate că personajul negativ intră la închisoare; dar lucrurile nu se termină aici, pentru că el rămâne un infractor care trebuie să se împace cu lucrurile acestea rele, să le depășească eventual, rămâne o victimă care trebuie să gestioneze niște traume, rămân niște ofițeri de poliție care trebuie să gestioneze urmările acelei crime sau infracțiuni – și, de fapt, nu putem spune că, practic, lucrurile au un sfârșit.

Deci, viața reală și ficțiunea în ce raporturi posibile stau una față de alta? Poate că se exclud?

E evident, pe de o parte că, în extrem de multe feluri, viața reală influențează ficțiunea. Despre revers – nu aș spune că e o influență în sens direct, ci că mai degrabă ficțiunea poate influența felul în care gândim, căci ficțiunea este o formă de cunoaștere.

V-ați obișnuit cu succesul? Vă deranjează succesul?

Da, da – limuzina mea mă așteaptă aici, în fața librăriei…(râde) Dincolo de glumă, e ceva relativ aici – pentru că succesul înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Viața mea de zi cu zi a rămas cam aceeași, duc gunoiul, așa cum îl duceam și înainte, duc copiii la școală, fac ceaiul. De fapt, eu trag o linie între mine și cărțile mele. Cărțile mele au succes; eu sunt doar cea care scrie aceste cărți.