Poezia lui Daniel Turcea

Cel mai spectaculos caz de reconversiune a lirismului, urmare a reconver­tirii spirituale pe care și-o asumă poetul, îl reprezintă, în toată literatura noastră contemporană, Daniel Turcea; „Turcea – scrie Raluca Dună – reprezintă un fenomen unic în literatura română prin transformarea radicală a profilului său liric și uman. Saltul de la poezia onirică, baroc-geometrizantă la poezia intens spiritualizată, ortodoxă fără ostentație, din ultimii ani (Epifania și Poeme de dragoste) dezvăluie nu doar o experiență inedită în literatura noastră, dar și o experiență umană, o aventură interioară incandescentă, impresionantă prin autenticitatea ei. Versurile pot fi citite ca document al unei convertiri și iluminări spectaculoase, singular în spațiul cultural românesc prin lipsa oricărei afilieri ideologice și prin valoarea intrinsec estetică“. În adevăr, nici măcar „cazul“ Ioan Alexandru, invocat cel mai adesea, nu e comparabil cu acela al poetului trecut în lumea celor drepți la nici treizeci și cinci de ani; reconvertirea, mărturisirea în Hristos a lui Ioan Alexandru – comunicată într-o scrisoare trimisă de la Berlin prietenului Ion Cocora, în 1968, făcută publică abia prin anii 2000 – nu e atât de vizibilă și cu efecte atât de radicale în structura și temele discursului poetic, distanțele de la, să zicem, Vămile pustiei la Imnele anilor ’80 și Bat clopotele în Ardeal, din 1991, fiind altfel jalonate decât trecerea cu urmări poetice atât de marcate, de la Entropia la Epifania lui Daniel Turcea: doar opt ani trecuseră – nici atât dacă luăm în seamă „datarea“ unui poem din Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină (2011): „ne îngrozim de ruguri mai mult/ decât de deșertul atomic/ Iată, nu voi mai adăuga nimic/ Ştiți fiecare din orice parte a lumii/ (de la război/ au trecut doar treizeci de ani/ – de nu s-ar mai naște din nou/ un zugrav dement“, scrie Daniel Turcea în poemul Trăim acest veac –, de la apariția volumului de debut, Entropia (1970), asociat onirismului (poetul alăturându-se, astfel, lui Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Virgil Mazilescu, Iulian Neacșu, Vintilă Ivănceanu, Emil Brumaru, Florin Gabrea, Sorin Titel, Virgil Tănase), până la Epifania (1978; 1982; 1988; 2011), „o jertfă a poetului către Biserica dreptmăritoare creștină și către frații întru Hristos de pretutindeni“, cum scrie sora poetului, Cristina-Lucia Turcea în Actul de donație, către I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a manuscriselor (acte, scrisori, desene originale, caiete cu însemnări, poezii dictate în spital, eseuri), rămase după trecerea poetului la cele veșnice.

Numai noi oamenii suferim/ în fiece clipă schimbarea“, spune Daniel Turcea în poemul Cei ce se vor schimba din ultima sa carte, a patra, cu titlul Epifania; nu doar omul se schimbă, dar, iată, și poezia pe care o scrie. În textele din Entropia, critica de întâmpinare a recunoscut, imediat, principiile și ideile onirismului (opoziția față de realismul socialist și adoptarea visului ca un „îndreptar legislativ“, cu elaborarea lucidă a unor lumi stranii și apropierea de pictori de avangardă – Dali, De Chirico, Ives Tanguy, Victor Brauner, Magritte –, „un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în spațiu“, zice Dumitru Țepeneag), dar și pe cele ale suprarealismului: „Acest suprarealism târziu – observă Eugen Simion – ascunde un caligraf nebun de vocabule, fascinat de legăturile misterioase dintre ele, un spirit alexandrin cu un curios (și autentic) simț al tragicului. Jocul merge spre ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu, cu absurdități calculate și moliciuni de poet fantezist obsedat de lumea formelor onirice și îmbătat de marile abstracțiuni“. Ritmurile muzicale, savante ale lui Ion Barbu se pot recunoaște, la rigoare, într-un poem precum Abdul sau Elogiul lui Parmenide: „toate plutiră câte se-ntâmplară ș-or să se-ntâmple-n neclintit deșert/ Un Euclid deasupra țării Yemen/ Cu fast de geometrii a tot exacte/ dar nouă, aerului/ lui/ INCERT/ Căci el de fapt se-ntâmplă în zăpadă/ Sub sfere roșii. Steaua Altair/ Va fi fiind pentr-o secund-aproape/ Aici în baldachin de uns emir/ ce va trăi peste 110/ de mii de ani într-un oraș Mohab“. În replică, Nicolae Manolescu vedea, în Entropia, mai degrabă refacerea unor punți, năruite în vremea realismului socialist, cu Avangarda anilor ’30 ai secolului trecut, în special, cu lirica lui Ilarie Voronca, nuanțând relaționarea cu suprarea­lismul: „Nu trebuie căutate sensuri mai adânci în aceste efluvii de culori și de forme – scrie Nicolae Manolescu într-o recenzie publicată în revista „Contemporanul“ din 1971 –, căci poziția lui Daniel Turcea se află, toată, în plăcerea compunerii de viziuni caleidoscopice. Poetul se joacă cu vorbele, caligrafic și ingenuu, visând geografii lirice și exotice și populându-le cu făpturile suave ale imaginației sale“. În adevăr, un joc al vorbelor, prețios, livresc, pitoresc, ironic pare, adesea, poezia din Entropia: „da, Rousseau s-a aruncat pe fereastra/ de la balconul în stil empire/ și-n cădere/ până jos/ Van Gogh a continuat să picteze/ munți de creier de pasăre/ și de creieri de flori/ și numai morminte de grâu/ iazuri/ iazuri cu nuferi/ oglinzile vii și mai vii și mai vii/ «Tao stă singur și nu cunoaște schimbarea»/ ce fantastic echilibrăm atâta neliniște/ «Umblă-n cerc și nu cunoaște nesiguranța»/ atâta neliniște amestecată cu spaimă/ «Poți să-l închipui cu mama lunii»/ laudă laudă laudă/ ceai și pagode de xilofon/ fructele răcoare albă/ atomii în litere chinezești/ ninge de asemeni cu hieroglife și ideograme/ pufoase și moi alb topind/ evantaie imense și multe camelii“ (Țara Sin. Despre Tao, despre Te); „pești electrici au plecat spre Transvaal/ cu pânze țesute din splendide termite/ dinainte scobite ne poartă elite/ bărci alexandrine spre Țara de Foc/ îmi sunteți invitații de-o seară/ să bem de plăcerea sateliților Li/ Tai Pe masă în casă în din afuzali/ pe paturi tăiate în portocală/ vom face orgii cu ziua egală“ (Dezastre, III).

Nu multă vreme după „episodul“ oniric, poate chiar din timpul acestuia, dacă luăm în considerare poemele din Epifania scrise, cum mărturisește mai târziu, prin 1974-1975, se va produce marea schimbare; dacă despre volumul de debut Nicolae Manolescu și Eugen Simion, criticii literari, se pronunțau în termenii amintiți, iată ce scrie Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, teologul, preotul și duhovnicul, despre Epifania: „Lucia Turcea, talentată pictoriță bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii și de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleșit prin fidelitatea conținutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită în El Însuși – ca Treime – și în prezența Fiului lui Dumnezeu. Cel întrupat și neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă, deci de extremă iubire spre eter­nitatea comuniunii lor cu El (…) Avem în față un volum de poezie categoric creștină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră și cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime și căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă“. Destinul singular al poetului curge între critica literară și teologie, între onirism și lirica sentimentului religios, între ereziile lui Saul și smerenia lui Pavel de pe drumul Damascului; ce îi va fi spus celălalt Turcea omului și poetului (re)construiți în noua experiență spirituală? Iată, încă din 1978, în primul volum din seria cu titlul Epifania: „asemenea apei/ odihna/ asemenea nopții/ mai sus, mai adânc/ fața ta pâlpâie în ochii mei/ și nu o văd/ pe buzele mele sunt cuvinte/ și nu le aud/ în inima inimii de țărână/ sângele tău îmi zvâcnește/ în răsuflarea pământului/ Tu îmi ești aer/ cu pleoapele te-aș acoperi/ nu eu, Tu/ trăiește în mine. Tu, ce privești ca o flacără, mistuind/ de Tine mi-e sete/ în taină. Te-am cules/ ca pe o vie/ rodul Tău, belșug/ vinul acesta, vinul acesta/ trupul tău înflorind/ deasupra morții/ nufăr alb peste apele morții/ Tu, iubire,/ înțelepciune fără sfârșit“ (Iubire, înțelepciune fără sfârșit).

Schimbarea e radicală, oniricul, zeii păgâni sau figurile Vechiului Testament au rămas în lumea entropiei, înainte de epifanie; chiar dacă Dumitru Stăniloae aprecia, în poemele din Epifania, fidelitatea conținutului lor teologic ortodox și în pofida chemării repetate a aproapelui de a-i fi alături în credință, poezia lui Daniel Turcea nu e, totuși, una de amvon, nu e un catehism: el ajunge la Dumnezeu prin combustia lăuntrică a sentimentului religios care, în Epifania, e o încercare a labirintului, o neobosită căutare a drumului, a „treptelor“, cum zice poetul însuși, spre o altă Golgota unde se unesc poezia și sacrul. Aldo Pellegrini, unul din poeții și eseiștii contemporani preocupați de raportul lirismului cu religia și sacralitatea, crede că poezia e o mistică a realului; Daniel Turcea vede, mai degrabă, o geneză reciprocă între poezie și sacru, lirismul fiind slujire, lauda lui Hristos și jertfă: doar astfel ființa poate „gusta“ eternitatea și numai prin versete se poate ajunge la arhetip, în adâncurile sufletului, la iubire, frumusețe, la cuvinte prin Cuvânt, în înțelesurile pe care le deslușește Evanghelia după Ioan: adevărata poezie e gest sacru, proclamă poetul în Poezia este slujire și jertfă, un text care schițează noul program estetic: „Dar, comuniune, poezia e binecu­vântare. E jertfă. Jertfă de laudă adusă de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii, acel gust al eternității ce nu se poate stinge. Descrierea adevărată a lumii – căci numai iubirea creează –, a sufletului, a Sacrului nu poate fi făcută decât prin versete: pentru toate sunt: măsură, ritm, proporție în taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără vină, încât să le vadă/ așa cum sunt/ natură și har?/ De aceea, poetul se aduce pe sine ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins. Cerurile, lucrurile sunt litere ale acestei veșnice, sublime Cărți ce/ descrie revărsarea Luminii,/ negrăitei Lumini./ Frumusețea ascunsă/ Arhetip. Căci ea, căci în esență,/ Frumusețea și Adevărul sunt una, în lumină, dar numai Harul ridică,/ Până la acele Imnuri negrăite/ din apropierea Slavei./ Adevărata poezie e gest sacru./ Iubire./ Taină./ Cuvintele însă sunt vase/ pentru acea taină negrăită,/ de care nu te poți apropia decât trăind-o/ în desăvârșită Iubire“.

Noua paradigmă literară se structurează în orizontul unei noi paradigme de sensibilitate; în Epifania, sunt mai întâi, o altă simțire și o altă vedere, poetul căutând, prin ele, un nou început, Începutul, în fond, „începutul lumii“ când „sunt ascunse toate și nu sunt0, iar „cerul gol de stele e un gând“, cum spune în Cerul. Începutul e în timp, afară de lume, de moarte și de vremea omului, în neștiință, spre lumina „mai presus de strălucire“, chemată în „cortul meu“: acolo, lumina e revărsare a slavei, e iluminare, iar ființa e „orb firii oarbe“ – un văzător al vieții, cum scrie Daniel Turcea în poemul Înțelegere, având acces la toate cele văzute și nevăzute: „Cel ce dăruiește e mai presus/ decât simțirea, dăruind o altă/ simțire, ca să vedem,/ să auzim și să grăim,/ afară/ de lume, și de moarte, și de vreme,/ prin toate simțurile, prea curat și clar/ pe cât e cu putință ochilor,/ de taină,/ și gândirii ca să vadă./ Părăsind vederea/ și-a celor dinafară,/ și-a celor cunoscute, și a sa/ intrând mereu adânc în neștiință/ fără a se opri, fără să afle/ decât mereu sperând lumina tainei/ prea întunericul și prea lumina/ ape numesc ce nu mai pot numi/ lumină și adâncă scufundare/ și nume dau/ celor ce nu au/ nume și asemănare, fiecărui/ om, prea mistuind aprinde/ în el un soare“ (Desăvârșire). Textele din Epifania cresc în tensiunea confruntării termenilor unor dicotomii pe care poezia eminesciană le-a introdus în literatura noastră; timp și vreme, privire și vedere, întuneric și noaptea clară a iluminării – aceștia sunt termenii care definesc poziția ființei în lume, sinea și spațiul cunoașterii; Daniel Turcea se întoarce de la Ion Barbu al Entropiei la Eminescu al Epifaniei. Astfel, ochii ecranați de gânduri, „încă acoperiți de solzi“ sunt ai privirii, în prea întuneric, inima e în temniță și sufletul „încă întunecat“, vremea omului nu e încă veacul, timpul, adică; vremea e a „existenței simple“, vecii, desemnând categoria filosofică a timpului sunt ai „existenței fericite“: privirea nu trece de „cerul întunecat al vieții“ și nu răzbate dincolo de pereții „carcerei“ sale, în vreme ce epifania – întruparea logosului în Iisus și înfățișarea Sfintei Treimi – e vedere: „Cele Trei ale Iubirii/ de o Ființă Fețe să vedem“ – aceasta e ținta poetului care își trece ființa lăuntrică din privire în vedere, din vreme în timp, din întuneric în noaptea clară, din existența simplă în aceea fericită: „Dorința desăvârșirii/ Tată, atomii primitivi ai universului,/ în liniștea luminii,/ când se bucură firea șovăitoare,/ cum atinge apa,/ ca pe o dimineață în care se învăluie,/ și cum o inundă./ Având/ aproape depărtarea nopții clare,/ ușoară, cum se-așază,/ ca mătasea-ndepărtându-i/ strălucitor de viu, de cald de-aproape,/ trupul, cu nori și păsări/ peste grădini/ și cum trec, ca o mângâiere,/ ca o înviere, mai înspre desăvârșire,/ ca picătura-n apă, oglindind-o“ (Respirație). Acolo, în regiunea vederilor, se află „negrăita pace“, e străvezimea pe care o pătrunde „ochiul cel tainic“ (sau „ochii cei de taină“, cum îi numește în Rugăciune V), ființa interioară primind, în sfârșit, Cuvântul și puterea „privirii cerești“, a „privirii îngerești“; acolo, în contemplație și mai presus de fire e salvarea omului căruia îi este dat să se împartă între privire și vedere, timp și vreme, întuneric și noaptea clară a epifaniei: prin vederea din glas, prin rugăciune și primirea Cuvântului se mântuie existența simplă a omului: „nu-i imagine să poată grăi/ cer, a-L atinge/ e sus o iertare ce-nvinge/ deși e tăcere ce arde/ un glas ce începe să vadă/ mai viu, mai presus de fire, mai aproape/ Soare, mai alb ca o zăpadă/ din taină, numai mireasma o gândim/ rupe-se literei catapeteasma/ acoperământul acesta/ asemenea gândurilor ce nu lasă/ ochii să vadă,/ rupe-se dar,/ să privim/ puțin, pe cât e cu putință,/ miezul aprins/ al Cuvântului/ știu/ că nu e tăcere, nu-i glas/ nu-s flăcări, uimire/ numai iubire, întreită iubire/ de-o Ființă/ să-i învăluie/ sau numai uimire./ iubire neînsemnată/ întreit Sfântă,/ în ea Trei strălucind,/ subțire adiere,/ Iubire, Înviere,/ pace adâncă“ (Înviere).

Calea, descoperită prin „ochiul care vede neatins“, în timpul „greu“, dincolo de „toamna de celule“ a omului este a celebrării Luminii, Iubirii și valorilor creștine; starea ființei, acolo, e contemplația, în sensul religios al termenului, modalitate de cunoaștere mistică, adică, prin concentrarea în meditație, în stare de extaz, cu scopul receptării directe a revelației. Prin cugetare și lacrimă, crede Daniel Turcea, omul își poate domoli setea desăvârșirii, își poate „plini vremea lui“, (pe)trecându-L pe Dumnezeu în sine, venind, astfel, mai aproape de eternitate, dincolo de închipuirea păcatului; în fapt, în Epifania, nu e doar o contemplație religioasă, poetul plasându-se la joncțiunea acesteia cu contemplația filosofică, în focarul lor pe care Husserl îl numea contemplație eideică: căința, generozitatea, credința prin care se mută în mare „întunecatul munte“, noua geneză care „poate-ncepe în rănile Tale“, spovedania, cu dobândirea iertării păcatelor, îndumnezeirea prin asumarea lui Dumnezeu, cunoașterea de sine, smerenia, înveșmântarea în har prin speranță, mărturisire a lui Iisus și iubire „sortită crucii“, accesul la „chipul netrupesc“ și reclădirea trupului ca „biserică însuflețită“: înainte și după mărturisirea credinței, iată: „cum ne-am înjugat cu moartea,/ cum ne-am dat stricăciunii,/ plânsul, lacrimile, înțelesurile cele luminate/ și iată,/ la cei ce stăteau în întuneric/ a venit Soarele!/ În moarte, Viața!/ Marginile pământului s-au umplut de uimire“ (Poemul înflorind lumină). Cu o frecvență destul de mare, termenii din teologie – trezvie, doxologie, apostazie, teogonie, epifanie – nu abundă, totuși, lăsând poetului liberă calea poeziei, a (în)cântării cu nostalgia Edenului, a tărâmului pierdut; Raiul, scrie Daniel Turcea în postumele tipărite în Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină e o conspirație a celor fericiți, e ceea ce nu se dovedește „prin cercetări“, ci se descoperă „duhovnicește“, când „haloul netrupesc“ se unește cu trupul și când „cerul pogoară pe pământ“, la Învierea din veac: prin contemplația eideică se ajunge la esență, la omul dinlăuntru, cel din interiorul rugăciunii: „Aproape de moarte sunt,/ rugați-vă, rugați-vă, heruvimi,/ rugați-vă, sfinți!/ Acum se va vedea/ înaintea cosmosului,/ a miliardelor/ de fii ai luminii,/ atât de străină/ de dragoste,/ numai/ sete,/ doar/ năzuință!/ Rugați-vă pentru mine!/ Înaintea morții sunt/ și n-am haină de nuntă,/ Lumina nu arde în sufletul meu,/ dar Domnul, dacă VA VREA,/ poate să-nvie/ în inima mea!“ (Rugați-vă pentru mine!).

Frapant în Epifania este numărul mic al numelor invocate din Vechiul și Noul Testament, ca și al simbolurilor creștine; Taina, Trupul și Sângele de la Sfânta Împărtășanie, logosul, Cuvântul, în înțelesul dat de Evanghelia după Ioan, Treimea, Mirele și Preacurata – acestea sunt simbolurile pe care le caută lirica lui Daniel Turcea. De obicei, poezia de acest tip mizează mult, aproape totul, adesea, pe constelația și, nu o dată, pe povestea numelor; în Epifania, cele câteva nume sunt ale martirului (Sebastian, Policarp, Simeon, Anastasia) și acela al duhovnicului, preotul Arsenie Papacioc. Martiriul e simbolizat, mai ales, prin figura Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, în poeme precum Policarp sau Unul; iată, pe scurt, povestea protagonistului liric: „Este găsit și adus de călăreții guvernatorului, după ce aceștia au fost oaspeții Sfântului, care i-a hrănit și s-a rugat pentru ei. Adus în fața proconsulului, acesta a încercat să-l abată de la convingerile sale, îndemnându-l să-L părăsească pe Hristos și amintindu-i că are o vârstă. Replica Sf. Policarp a fost promptă: «Sunt optzeci și șase de ani de când ÎI servesc și nu mi-a făcut nici un rău, ci dimpotrivă, numai bine. Cum aș putea blestema pe binefăcătorul și Mântuitorul meu?». Pedeapsa stabilită a fost arderea pe rug. Rugăciunea Sf. Policarp în clipa jertfei sale este impresionantă și din ea se vede că tăria de care dau dovadă Sfinții este rezultatul Harului ceresc, care îi învăluie atunci când ei se unesc cu Hristos în suprema Jertfă. Se spune că flăcările nu l-au mistuit, minune care nu i-a împiedicat pe călăi să-l împungă cu sulițele până i s-a scurs tot sângele“; iată și poemul care transfigurează povestea: „lumina lumânării cum s-aprinde/ din valuri de-ntuneric să răsară/ în inimi și în gânduri cunoștința./ Sunt drumuri lungi, se-așteaptă în arene,/ a nu-i urî pe cei pe care moartea/ îi bucură cu cât e mai cumplită./ Şi-n vacarmul cumplitei bucurii/ să nu știi ce-i mai dureros,/ focul, și fiarele, și jupuirea/ sau oamenii care privesc și râd/ și să-i iubești, să vrei, să-i faci să fie/ desăvârșiți –/ Să treci prin flăcări/ ca unul,/ măcar unul,/ să se cutremure,/ să vrea să înțeleagă,/ să se-nfioare dacă tigrii, blând,/ se lasă la picioarele unui sfânt“ (Unul). Astfel se însoțesc, în Epifania, lirica și povestea, figura martirului și simbolul din imaginarul poetic; Sebastian, martirizat de Dioclețian, e identificat cu blândețea („ucideți-l,/ e nevinovat/ dar/ să moară, să moară, să nu mai fie,/ cum este cu putință să nu urască?/ Vino, blândețe!“ – Sebastian), Simeon, Noul Teolog e, în poezie, cel care privește în adâncul apelor luminoase ale Treimii, Anastasia e, prin semnificația numelui grecesc, una din femeile care „aveau să vadă chipul Învierii“. În sfârșit, duhovnicul, preotul Arsenie Papacioc este protagonistul liric al unei serii de poeme; în Bătrânul, om al blândețelor și, mai ales, în Odihna, duhovnicul e martorul și calea mântuirii ființei: „Părinte, mi-s ochii-ntunecați/ și nu mai văd/ lumina răsărind în mine. Mut,/ cuvintele îmi sângeră pe buze,/ aș vrea să spun/ aș vrea măcar odihna/ aceea fără nume,/ doar dorirea,/ doar setea,/ mai adâncă decât vremea/ să pot să spun/ atâta bucurie!“.

Daniel Turcea din Entropia închidea un capitol din istoria poeziei noastre de azi, acela al onirismului anilor ’70 ai secolului trecut; Daniel Turcea din Epifania fixa, în 1978, o paradigmă în care vor (re)veni, după 1990, poeți precum Valeriu Anania, Dan Laurențiu, Cezar Ivănescu, Liliana Ursu, Ioan Pintea, Constantin Hrehor, Ioan Petraș, Dorin Ploscaru, Theodor Damian, Nicolae Jinga, Dumitru Ichim, Sever Negrescu, Mihalache Tudorică…