Cei mai mulți se înghesuie printre dughenele de pe plajă, înșiruite una lângă cealaltă și acoperite cu o mulțime de obiecte stridente: labe de gâscă pentru înotat sub apă, chipie marinărești, prosoape de flotir uriașe, aproape obscene în desenele lor, espadrile, cărți de joc și cărți postale, decorații de plastic grecești făcute în China și chinezării asamblate pe vapor, undeva în largul mărilor orientale… Eu îmi beau dintr-o sondă înaltă răcoritoarea neagră, cu bule, toxică în chip fățiș, produsă de americani și răspândită oriunde pe pământ… Am înșiruit pe masa de tablă din fața mea, alături de resturile souvlaki-ului cu tzatziki, cele vreo cinci monede false pe care am dat cinci monede adevărate. Ador, s-ar zice, știfturile, ca un autentic trăitor în era surogatelor. Nu sunt însă doar atât. Sunt, în mod evident și asumat, un consumist în era consumismului. Sunt un turist superficial sosit la Marea Egee pentru câteva zile în plin sezon turistic, printre alți anonimi pestriți și enervanți, la fel ca mine.
Anul ăsta mi-am cumpărat cinci monede față de anul trecut când mă încumetasem doar la una. Cinci sunt mai mult decât una, sunt acum de cinci ori mai bogat în nimicuri pe care am dat, totuși, niște bani reali. Mi-am cumpărat niște tetradrahme eladice. Sunt cel mai ușor de purtat, dintre toate simbolurile gloriei grecești de odinioară. Nu mă deranjează chiar deloc că nu sunt autentice, nu sunt numismat, nici colecționar. Îmi place, în schimb, să frec cu arătătorul basorelieful chipului lui Alexandru cel Mare văzut din profil și purtând pe cap blana de leu cu gura căscată. Ai zice că eroul iese chiar din gura fiorosului animal. De fapt, bizareria asta are o explicație mitologică și științifică pe care eu am aflat-o, iar alții nu. Alexandru este înfățișat de artistul anonim al regelui macedonean în postura de Herakles. Asta înseamnă nu doar că leul lui Alexandru nu e un leu indiferent, ci s-ar dori leul din Nemeea, ci chiar că Alexandru este, în această înfățișare, însuși Hercule.
Mitologia are darul acesta: transformă ce e fals în ceva adevărat. Pe tetradrahma din fața mea Alexandru a devenit chiar fiul lui Zeus. Și asta rămânând, în același timp, tot el însuși…
Printre altele și de asta nu-mi bat capul cu ce e autentic și ce nu e, aici, în stațiunea asta turistică, prin forfota amiezii. Pentru că eu le cred semnificative, falsele mele monede antice sunt chiar monede antice. Artistul care le-a ștanțat cu puțin timp în urmă a folosit modele autentice – luate împrumut de la colecționari ori poate chiar de la un prieten care lucrează într-un muzeu de antichități grecești – așa încât contururile pe care buricul degetului meu le simte sunt cât se poate de autentice.
Asta e lumea în care trăiesc și nu mă dezic de ea. Dacă vreau să cumpăr ceva cu această monedă reprezentându-l pe Alexandru-Herakles al meu, orice vânzător de mărfuri îmi va râde în nas și mă va trimite la plimbare. Dacă însă vreau să exemplific cuiva arta portretului din Hellada de acum două mii de ani (sau aproape), nimeni nu-mi va spune că n-am dreptate… Cu monedele astea ale mele e ca și cu prieteniile mele. Rezistă sublim până nu le pun la încercare. Pe cea de anul trecut am strecurat-o atâta dintr-un buzunar într-altul, încât până la urmă m-am trezit că i se șterge patina argintie de deasupra și rămâne un metal roșiatic, poate un aliaj de aramă, dedesubt…
Mai am o monedă care mă încântă fiindcă dincolo de aversul cu chip de zeu tânăr – sau poate de tiran din arhipelag –, reversul înfățișează un labirint pătrățos. Este cel mai mic labirint pe care îmi amintesc să îl fi văzut vreodată. Deduc de aici că moneda imită un prototip din Creta. Acolo s-a produs întâlnirea cu Minotaurul, nu? O tot contemplu, rotind-o ușor între degete, așteptând ca razele ce vin pieziș din înalt să îmi deschidă calea spre intrare. Pe bănuț nu se vede în care colț așteaptă, de ere, minotaurul. Dar dacă s-ar vedea, care ar mai fi sensul căutării labirintice?
Probabil că și dacă nu aș mai roti moneda foarte aproximativ rotundă, cu marginile neegale, riguros imitate după stângacele prototip antic, scăpând-o din mână definitiv, în nisipul fin, amestecat cu praf de scoici, de pe plajă sau într-o gură de canal bine camuflată, labirintul tot nu ar dispărea. Dar să îl pot purta în buzunar sau să îl trec între degete ca un zaraf cu experiență mi se pare, nu știu de ce, preferabil.
Dau banii pe fleacuri, pe lucruri inutile, pe vânt… Știu asta. Dar pe lume par necesari și oamenii ca mine. Altminteri ce caut printre toți cei care știu precis, fie și pe căldura asta, chiar și aici, ce au de făcut?… De ce mai ocup locul ăsta la masă, deși am terminat de mâncat, iar sucul acidulat și dulce, de culoarea cafelei, l-aș putea da pe gât fără efort, dintr-o singură înghițitură, înainte de a deveni prea cald și cleios?
De departe probabil că par un ins necioplit și meschin care își numără mărunțișul. O asemenea concluzie nu m-ar destabiliza însă, asta e sigur. Ea n-ar putea veni decât dinspre inșii surogat care aleargă după surogate fără să o recunoască, prețuindu-se din cale afară… Oricâte lucruri aș avea în comun cu ei, sunt totuși la lumi depărtare. Și culmea e că tocmai falsele mele monede mă despart de tropăiala din jur, chit că nu s-ar spune. Eu însumi par – și mă mândresc cu asta, căci e un semn al capacității mele de integrare în viermuială – unul dintre specimenele tipice ale locului și mediului în care, uite, mă mișc, mai cu seamă datorită bermudelor mele albe cu flori mari, roșii (cred că sunt niște maci, dar nu pot fi sigur), și a bluzei mele albastre marin, predestinată parcă Greciei.
Ei da, am luat-o și eu, ce e drept, într-un autocar comod, pe urmele aheilor și ale dorienilor pornind din Carpați, deci din nord, și coborând spre Thessalia, la o azvârlitură de băț de Thessaloniki, pe malul frivol al mării. Probabil fiindcă sunt prea serios ca să mă iau prea în serios. Dar și din motive de bani – hahaha, de… monede. Acum, că mi-am procurat câteva metale sunătoare, pot zice că sunt gata să descopăr Hellada. Mai mult decât Schliemann, care o căuta prin Asia Mică, ori decât lord ron care venea cu ea în cap și îi dădea de urmă printre răsculații împotriva turcilor… Pe mine mă interesează supraviețuirile antichității îndelung celebrate printre semnele agresive ale modernității și în absența conștiinței oamenilor locului că vin în continuarea agorei ateniene. Am încercat într-un magazin de statuete din alabastru, destul de bine imitate după modelele lor prestigioase, la diferite dimensiuni, să îl întreb pe vânzătorul isteț care îmi zâmbea dacă știe traduce primele două versuri din Iliada. A rezultat nu că pronunția mea era aproximativă, cum probabil chiar este, ci că omul era un maghiar venit de la Sopron să lucreze pe timpul verii cu turiștii. Până la urmă ne-am înțeles în limba mea natală, pe care el, născut fiind în Satu Mare, o vorbea de acasă… O fi ăsta un semn al modului de a fi grecesc din antichitate, anularea frontierelor imaginare? Mai știi?
Mai e o monedă care îmi place, deși marginile ei nu sunt tocmai bine rotunjite și pare mai neglijent bătută, mai ales pe verso, unde înfățișează o harfă. Pe avers etalează un chip de femeie. Are profilul mai mult sever sau apatic, nu m-am hotărât încă – este și greu, ar trebui să i se vadă expresia ochilor pentru a decide în bună cunoștință de cauză –, iar nasul drept, nici prea lung, nici prea scurt, pare că îi pornește direct în prelungirea frunții. Altminteri, are părul cârlionțat în așa măsură, încât seamănă atât cu cel al lui Alexandru cel Mare, cât și cu cel al lui Apollo – cu care nu am încă nicio monedă, poate pentru că nu se bat astfel de știfturi. Îmi place să cred că este vorba despre Pallas Atena, deși mi-e clar că, dacă ar fi ea, ar trebui să fie înfățișată fie cu coif și cu lance, fie cu o ramură de măslin (ea a dăruit acest copac atenienior care au ales-o drept patroană spirituală, respingând darul lui Poseidon, un cal).
Bate o boare prea slabă pentru soarele de pe terasa asta, dar locul se umple de lume dornică să înfulece, în grabă, ceva… Încă un pic și vor veni să se așeze, probabil, și la masa mea. Mai bine să încep să îmi adun monedele și să le ascund în buzunar, cineva ar putea crede că mă laud cu bogății. Și când colo, numai pentru mine sunt comori vii, adevărate… Sau să… mai stau un pic? Mă tot suspectez că, în loc să mă comport ca un om liber, ascult o voce interioară care mă îndeamnă să fac loc altora să treacă primii printr-un spațiu îngust, să salut cel dintâi, să zâmbesc și dacă nu îmi vine, spre a nu creea indispoziție altora… O serie de compromisuri care, în cele mai multe cazuri, trec neobservate, dar nu și de mine, cel care le premeditează. E chiar ciudat că din adolescență și până astăzi nu am reușit să „mă stric“ cu politețea și ceremonialurile de ipocrizie socială.
Așa că mai stau un pic, deși nu mai am nimic în pahar, așteptând să privesc insolent – deși nu-mi vine – către primul grup care se gândește să se apropie de masa la care stau cu gândul de a mă dizloca de acolo.
Relativ distrat, și mai mult spre a-mi petrece timpul cumva, arunc o privire distrată la magazinul cu dulciuri balcanice de peste drum. Astăzi face de serviciu doamna mai vârstnică, originară din Galați, dar căsătorită cu un grec de prin partea locului. Mi-a spus-o chiar ea cu vreo două zile în urmă, încercând să mă determine să cumpăr niște sâmburi de migdale la care mă uitam nehotărât. În cele din urmă m-am ținut tare și nu i-am luat. Am cheltuit însă bani mai mulți, spre bucuria ei, cumpărând pentru când mă voi întoarce în țară, un lichior de smochine de care făcea mare caz și pe care mi-l recomanda ca pe sfintele moaște. (Am observat asta: toți își laudă mărfurile într-o manieră inconfundabilă, de-ai zice că pe lume nimic nu este mai grozav.)
Acum stă de vorbă cu o fată care… hm. Probabil că soarele e de vină și nu văd bine ori fantazez. E posibil… Scot totuși din buzunar iarăși cele cinci monede și o aleg pe cea cu harfa. Pe aversul ei e chipul feminin cu nasul pornind direct din frunte, drept și ochii mari, cu cocul plin de cârlionți, precum șerpii. Pare o ciudățenie că Atena s-a desprins de pe vârfurile înzăpezite ale Olimpului și a coborât în cetate, amestecându-se printre muritori. E tot ce pot înțelege. Nu e frumoasă în înțelesul pe care îl dau eu termenului ăsta, dar e o prezență neașteptată, capabilă să se facă remarcată într-o clipă. Sau nu? Poate că numai eu o observ așa cum stă, cu cămașa ei cu motive colorate, în pantalonii scurți, venind probabil de la plajă, și oprindu-se să își cumpere niște bomboane cu miere sau altceva… Arunc o privire în jur. Nu cred că ar mai fi zărit-o cineva. Dar cum de o văd eu? Nu e pe gustul meu, nici nu am remarcat-o pentru că m-ar atrage sau fiindcă aș visa să cunosc o fată în sejurul meu de câteva zile pe acest țărm de mare. Și totuși, e ea, Atena; sau, mă rog, fata din efigia de pe moneda copiată după o matriță antică, pe care o țin din nou în mână.
Nu neg că am fost emoționat … O întâmplare fără urmări vizibile, însă. Căci mai pe urmă nu s-a mai petrecut nimic. Până la urmă fata și-a văzut de drum mai departe, ascunsă de tot privirilor de fluxurile neîntrerupte de turiști locvace, după doar câțiva pași dispărând din nou din realitatea accesibilă mie.
Trecând mai târziu, în aceeași zi, prin fața unei vitrine întunecoase, am văzut în ea reflectându-se din mers chipul unui viitor clasic, încă viu. Dincolo de ce puteam observa în acea oglindire, nu era, nici el, decât un contur adumbrit, o simplă siluetă.