In memoriam Cătălina Buzoianu.
Stau pe punte. Totul este patinat în tonuri de alb şi gri. Nu există neapărat timp. Doar stări. Senzaţii. Mirosuri. Imagini. Multe, amestecate, nostalgice. Se strîng toate în gît, în capul stomacului. Apa se uneşte cu cerul. Şi catargul de care mă sprijin este înalt, înalt şi îşi pierde vîrful în vălătuci. Un vapor splendid şi pustiu, înaintează prin ceaţa mării. A apelor. Înfăşurată în şaluri nenumărate şi valtrapuri, cu părul alb ridicat în coc şi pierdut în laptele aburilor, Cătălina Buzoianu. Femeia apei. A misterului şi cosmopolitismului de la Brăila, a exoticului rafinat şi controlat, a poveştilor stratificate, a întîlnirilor extravagante, a călătoriilor decisive. Femeia pentru care Teatrul este toate astea şi viaţa însăşi. Adevărată, palpabilă şi dizolvabilă în sute de poveşti. Concretă şi eliberată în magicul ficţiunilor. Parcă mereu plutea puţin. Chiar şi atunci cînd vorbea despre un text sau repeta. La Mic, la Iaşi, la Piatra, la Bulandra, la Comedie, la Levant, la Marsilia, în Israel, la Buşteni, la şcoală, cu studenţi sau cu actori pe care ea sau şi ea i-a făcut cine sînt. Nobleţe şi umor. Ironie şi autoironie. Nu întotdeauna m-am prins dacă este pe pămînt sau zboară ca Margareta lui Bulgakov şi a ei. Cu mîinile desenînd prin aer, cu capul puţin dat pe spate, oarecum pierdută şi neajutorată, fragilă şi inocentă, oarecum absentă şi foarte prezentă, uşor perversă şi mereu provocatoare, Cătălina Buzoianu a dus cu ea lumi întregi. În minte, în texte, în lecţii, în studii, în repetiţii, în turnee, prin toate zările, în toate pasiunile şi în dezamăgiri, în iubire, în valize cu cărţi şi cu tot felul de obiecte au fost şi sînt lumi. O CĂLĂTOARE. Un du-te vino prin teatrul românesc, trasîndu-i linii esenţiale, redefinind actori, scenografi, spaţii. Viaţa ei este ca un roman al lui Màrquez. Vast, întins, polifonic, în cromatici pe etape, ca la Picasso, baroc, monumental. Ca o saga a omenirii. Cătălina Buzoianu este un personaj fabulos care a născut un fenomen. Nu doar teatral. Cultural. Spiritual. Un fenomen al artei pure. Nealterată. O artă care a ancorat mereu doar în mintea ei sclipitoare. În Forţa ei de a fi ea însăşi. De a face exact ce vrea pe scenă. Treptat, cu cît am analizat mai mult, mai atent spectacole, cărţi, orele şi zilele state împreună, am avut sentimentul clar că intru în transă. În starea aceasta, şi doar în ea, fără limite la înţelegere şi visare, liberă şi eliberată m-am apropiat de Cătălina Buzoianu. Dînd straturile la o parte uşor, unul cîte unul. Am mers împreună cu ea către esenţa interpretărilor cuvîntului născător de oniric şi putinţă. Esenţa unei stampe japoneze. A unui paravan pictat al cine ştie cărei gheişe care, ostenită, şi-a lepădat chimonoul.
La începutul anilor ’80 făceam şi eu cozi, ca toată lumea, la Teatrul Mic ca să văd spectacolele Cătălinei Buzoianu. Deşi trăiam în plină isterie a cozilor şi toţi eram sătui pînă peste cap de toată batjocura, pe aceste trasee predomina un soi de calm şi o predispoziţie teribilă spre conversaţie. Detalii, gesturi, scenografii avangardiste, tăieturi pe text, roluri mari, actori mari, mari de tot, momente memorabile. Exista acolo, pe scenă, o forţă teribilă, obsedantă. Şi o fascinaţie a ei care mi se părea că este dublată de forme de ludic regizoral, de evadare din sine, din lumi, evadare care nu se poate face decît prin căutare, aventură, experiment. Asumate pe cont propriu. Maestrul şi Margareta – prima intrare a lui Bulgakov în conştiinţa publică de la noi – Ivona principesa Burgundiei, Să îmbrăcăm pe cei goi, Dama cu camelii… Pe urmă, m-am mutat la Bulandra, cînd Cătălina Buzoianu a făcut această alegere. Interviu, pentru Gina Patrichi şi Octavian Cotescu, Dimineaţa pierdută, Uriaşii munţilor. Văd şi acum afişul de la Dimineaţa pierdută, o doamnă în vîrstă, din profil, pe fondul unei case din cărămidă, cu o pisică în braţe. Tata mi-l înrămase deasupra patului. Părea suficient că-l pusese acolo. Pentru mesaj. Îl priveam, în fiecare dimineaţă. La început panicată. Pe urmă, gîndindu-mă la nopţile şi dimineţile Cătălinei… În 1987, la Editura Meridiane a apărut Novele teatrale, o carte de regizor şi de regie, o apariţie foarte puţin obişnuită la noi, semnată de Cătălina Buzoianu. Mi-a dat-o unul dintre amicii de pe la cozile la bilete. O privesc şi o răsfoiesc şi azi. Un adevărat obiect de studiu pentru mine, un manual pur şi simplu, care a ajuns destul de deteriorat, plin de semne şi însemnări personale. Analize, investigaţii teatrale şi umane diferite, spaţii, universuri, culturi, portrete, studii, amintiri, experienţe. Şi un singur autor: Cătălina Buzoianu. Am intuit întotdeauna un condei cu verb, o atitudine de scriitor în personalitatea acestei regizoare care ştie ca nimeni altcineva să croiască scenarii şi adaptări după romane, după texte neteatrale. Şi, poate de aceea, nu m-am mirat prea tare cînd am descoperit vîna scriitorului. Informat, obsedat de cultură, de iubire, de disperarea cu care o caută oriunde, pe scenă, pe ape, prin tot felul de cotloane, prin lumini, prin umbre, prin cultul obiectelor purtătoare de amprentele fiinţelor, marcat de mari întîlniri, de poveşti, de un cuvînt, de o atitudine, cu un formidabil simţ al detaliului, cu o emoţie vibrantă, care ţîşneşte continuu, fără nici un fel de ostentaţie. Cartea aceasta este, pentru mine, o structură polifonică, cu o dinamică emoţională şi culturală care te însoţeşte în toate formele călătoriilor prin apele teatrale, prin sinele autoarei. Este un popas intelectual în teme ale creaţiei sale, în obsesiile cercetării profunde şi meticuloase, extrem de interesante şi incitante, este un instrument de studiu pentru cititorul avizat, este o confesiune.
Sînt pe vapor. Pe punte. Sînt năucă de unele coincidenţe din gînd, din vis, de unele iubiri comune. Sînt pe puntea mea Lia Manţoc, Gina Patrichi, Strehler, Miriam Răducanu, Rodica Tapalagă, Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Octavian Cotescu, Dan Condurache, Olga Tudorache, Rodica Negrea, Maia Morgenstern, Dorina Crişan Rusu, Mariana Mihuţ, Horaţiu Mălăele, Mircea Rusu, Victor Rebengiuc, Andrei Both, Irina Solomon, Dragoş Buhagiar, Mircea Florian, Cristi Iacob, George Ivaşcu, Irina Petrescu, Ioana Pavelescu, Adriana Şchiopu, Emilia Popescu, Coca Bloos, Mircea Diaconu, Cornel Scripcaru, Manuela Ciucur, Daniela Nane… Fuga, Pescăruşul, Pelicanul… Radu Penciulescu… Nu ştiam de afecţiunea ei extraordinară faţă de Radu… Vorbesc singură, bîntui prin case descompuse din Brăila sau de aiurea, plutesc pe ape care mă poartă şi spre mine însămi, spre malul odihnitor unde vor fi în veci părinţii mei şi iubirea lor necondiţionată, spre aventurile mele, spre iubirile mele, spre tristeţi, întîlniri. Deasupra capului meu se învîrtesc întruna pescăruşi. Radu Penciulescu i-a spus cîndva, de mult, la începuturile Cătălinei, cînd era tînără şi neliniştită şi punea în scenă Pescăruşul, că va trebui să-l pună din nou, după ce va împlini patruzeci de ani. Aşa a făcut, după 1990, la Teatrul Mic. Înţelesese lecţia umilinţei, ţinută de Penciulescu de mult, pe străzile Iaşi-ului. O înţelesese pe Arkadina şi pe Trigorin. Mi-a spus că Pescăruşul, Pelicanul, Hamlet au aceeaşi schemă. Am stat ore şi ore cu nasul în cărţi.
Dar dincolo de ele, dincolo de scenă este VIAŢA! Şi toate intersecţiile mele mai mult sau mai puţin întîmplătoare cu Cătălina Buzoianu… Un pescăruş rebel. UN ABUR.
E la nave va…