Există de ceva vreme un interes firesc pentru subiectele care într-un fel sau altul abordează problema feminismului. În ultimele aproape două decenii acest tip de militantism pozitiv, manifestat prin o serie întreagă de expoziţii, dezbateri, studii a generat şi la noi un început de schimbare a statutului pe care îl are femeia în societatea românească.
Deşi a trecut relativ puţin timp de la inaugurare, prima instituţie muzeală în regim privat, din România, MARe (Muzeul de artă recentă) din Bucureşti, pare să îşi urmărească „programul de guvernare“, expus la deschidere, cu o consecvenţă de invidiat pentru orice politician. Vernisată în 27 martie a.c. şi acoperind întregul sezon estival până în luna octombrie, expoziţia „Fete de vis. Idealul feminin în arta românească de la Nicolae Grigorescu la Ion Grigorescu“ poate fi integrată acestei tematici atât de ofertante acum. Realizată în concepţia curatorială a lui Erwin Kessler şi a Ioanei Şerban manifestarea reprezintă un proiect complex, ale cărui feţe se deschid cu egală generozitate spre o istorie a artei trecută şi prezentă. De fapt, plaja de cercetare a temei este ceva mai mare decât cea menţionată în titlu, ea cuprinzând aproape întreaga istorie a artei româneşti moderne, începând din prima jumătate a sec. al XIX-lea şi până în cea mai recentă contemporaneitate.
Expoziţia este structurată pe două segmente distincte: cel istoric şi cel contemporan. Parcursul expoziţional porneşte de la etajul al 3-lea al muzeului unde sunt expuse piesele istorice, începând cu secolul al XIX-lea până la începutul anilor ’90 ai secolului trecut şi continuă (nu înţeleg de ce), la nivelul –1, cu arta contemporană. Nu cred că a fost în intenţia organizatorilor o sugestie ascunsă asupra valorii celor două segmente de expunere. Sau poate este doar o modalitate de a induce subliminal vizitatorului ideea profunzimii unui fenomen care pleacă din underground-ul existenţei contemporane. În acest sens cred că trebuie citit acest discurs vizual pe două paliere (etajul –1 şi etajul 3+), ostentativ delimitate. Cele două tipuri de ideal feminin, identificate în textele curatoriale, unul în viziunea sa tradiţională, cu numeroase variaţii de percepţie la nivel social, etic, estetic şi celălalt în forma sa contemporană sunt doar în aparenţă radical diferite. Ambele conturează de fapt aceeaşi realitate, aceea a unei existenţe complexe unde feminitatea este receptată cu toate valorile pe care aceasta le conţine, în dozaje diferite în raport cu locul, timpul şi stadiul de dezvoltare socială a comunităţii. De la portretele feminine pictate de Mişu Popp, Constantin Lecca sau chiar înaintea lor, de cel al Mandei Poenaru făcut de unul dintre anonimii de la începutul sec. al XIX-lea şi până la piesele realizate de Ion Grigorescu, Mircea Roman, Ecaterina Vrana sau Vioara Bara diferenţa constă în modul de aşezare a artistului faţă de subiect. Cu alte cuvinte, dacă ar fi să ne raportăm la pozitivismul lui Hyppolite Taine, atunci am putea percepe aceste raportări din perspectiva istoricistă a locului, spaţiului şi a timpului care determină modul de abordare a temei. Privite astfel, Doamnă pictând a lui Theodor Aman sau Ţărăncuţă în odăiţă a lui Nicolae Grigorescu sunt forme de înţelegere a feminităţii la fel de legitime ca şi Sadness is Looking at Me al Suzanei Dan sau Totem pour moi al Vioarei Bara.
Cred că proiectul extrapolează tema enunţată în titlu pentru că discursul vizual, se referă, aşa cum l-am perceput eu chiar la o propunere de istorie a artei româneşti exemplificată (ilustrată) cu lucrări ce au ca subiect personaje feminine. Intenţia este, de altfel, menţionată destul de explicit şi în comunicatul de presă unde se afirmă: „ Miza expoziţiei este tocmai ascendentul acestor modele asupra artei româneşti, de la mijlocul secolului al 19-lea până în prezent.“ Şi chiar dacă ar fi vorba doar de o simplă licenţă de stil în actul critic, cu certitudine, spre deosebire de tipurile uzuale de abordare întâlnite în manifestări cu o asemenea tematică, acest proiect dezvoltă o formă mai complexă şi, totodată, mai puţin radicală de înţelegere a feminităţii. Diversitatea în care sunt exprimate discursurile asupra conceptului de femeie/feminitate parcurge întreg spectrul artistic începând cu cel, să îl numim „canonic“, aşa cum a fost imaginat în piese precum Ţărancă cu furca-n prag de Theodor Aman, Himeră de Dimitrie Paciurea, Leda de Josef Klein, Nud în interior de Theodor Pallady, Călugăriţă de Nicolae Tonitza, sau Odaliscă pe fotoliu roşu de Iosif Iser. Ele coexistă cu modelul femeii masculinizate din Brigadierele Liei Szasz, sau, într-o formă mai agresiv explicită în Femeia cu pulă a lui Dumitru Gorzo dar şi cu experienţele specifice militantismului activ în zona revendicărilor socio-politice aşa cum se reflectă în Elisabeta de George Anghelescu, Fără titlu a Ioanei Ursa, 3 Self-Portraits Omnivore a lui Ştefan Ungureanu, TV That Lives Alone de Mi Kafkin sau Miss Piranda a Ivanei Mladenovic.
Expoziţia este acompaniată de un elegant catalog unde aflăm imaginile şi indexul lucrărilor expuse precum şi două texte consistente: Fete de vis. De la budoar la coşmar de Erwin Kessler şi Excelenţele, perfecţiunile şi piezele rele ale idealului feminin de Ioana Şerban.
Erwin Kessler identifică în istoria artei româneşti două tipuri de ideal feminin concluzionînd că în societatea românească actuală, acestea coexistă, argumentând cu cele două video-performance-uri aflate în expunere, unul semnat de Victoria Zidaru şi cealaltă al Ivanei Mladenovic.
Cercetarea Ioanei Şerban se concentrează asupra coordonatelor sociale şi estetice pe care a dorit să le impună întreg materialul vizual expus şi care, este o formă de extrapolare a temei enunţate forjând în dimensiunea mai profundă a mentalităţilor colective, a modului în care acestea s-au dezvoltat timp de două secole în spaţiul românesc.
Depăşind tema sau oferindu-i doar multe deschideri, expoziţia de la MARe este vie, incitantă, direcţionând receptorul spre o abordare complexă, pe mai multe paliere de lectură, cu grad de dificultate variabil.