O carte de mare actualitate

Ediția a II-a a, revăzută și adăugită, a cărții profesorului Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului, este de mai stringentă actualitate acum, decât în urmă cu 16 ani, când a apărut, în Franța, prima versiune.

Și atunci, miza era, fără discuție, importantă. După cum lasă să se înțeleagă titlul, cartea este o replică documentată și fără concesii la una dintre „pietrele de temelie” ale antisemitismului contemporan, și anume, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, aparținându-i fostului comunist maoist Roger Garaudy, ulterior convertit la islamism. Ca atare, cercetarea lui Carol Iancu își propunea să documenteze legătura ombilicală dintre etapele istorice ale antisemitismului – subtitlul cărții fiind Din Antichitate până în zilele noastre –, demonstrând astfel continuitatea dintre acestea și noile forme ale urii față de evrei: antisionismul și antiisraelismul. Mai ales că acestea două din urmă se încearcă a fi înfățișate – de către diverși activiști, occidentali sau din Orientul Mijlociu – nu drept ceea ce sunt, ci ca niște forme legitime de critică a „politicilor statului Israel”.

Astăzi, din păcate, actualitatea cărții lui Carol Iancu este încă și mai acută. Aceasta, deoarece, ceea ce în urmă cu 15 ani părea de neconceput, a devenit acum o tristă realitate: antisemitismul a reapărut în societățile occidentale, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii, cu o virulență nebănuită și cu o neașteptată abilitate de a exploata slăbiciunile democrației. Micile grupuri neonaziste care au supraviețuit denazificării s-au văzut întărite de strania derivă antisemită a stângii – Partidul Laburist din Marea Britanie este un exemplu șocant în acest sens –, dar mai ales de antisemitismul deschis al maselor de imigranți islamici. Cum aceștia din urmă reprezintă un procent care contează la orice alegeri, combaterea manifestărilor antisemite, fie ele de natură politică sau civică, a devenit din ce în ce mai dificilă. Mișcarea BDS („Boycott, Divestment, Sanctions”), care neagă însuși dreptul la existență al Israelului, terorizează campusurile academice din SUA, Marea Britanie sau Germania, în timp ce găzduiește – adesea în cadrul unor manifestări susținute din bani publici – conferințele unor teroriști sau negaționiști condamnați penal. Toate aceste manifestări, surprinzătoare pentru cei care credeau în spiritul democratic occidental, sunt susținute de adepții corectitudinii politice, devenită, dintr-un îndreptar de bun-simț al discursului public, o nouă formă de cenzură stângistă.

Însă cartea lui Carol Iancu – care apare la noi în traducerea regretatului Țicu Goldstein – nu este un manifest publicistic sau civic, decât prin implicațiile ei. În esență, ea este o cercetare implacabilă, purtată pe baza unor documente istorice incontestabile, care probează două aspecte definitorii ale acestei urâte boli a spiritului: 1) continuitatea antisemitismului, din cele mai vechi timpuri și până azi, și 2) capacitatea sa de camuflare și metamorfozare. Această din urmă caracteristică este, de fapt, utilizată de antisemiți pentru a o ascunde pe cea dintâi. Cu alte cuvinte, pentru a încerca să-și justifice antisemitismul cu „argumente” conjuncturale, eventual ținând (cum se întâmplă după 1948, când reapare statul Israel) de acțiunile unor evrei. În mod straniu, sau poate pentru că nimeni nu a mai crezut, la un moment dat, că este posibilă o resurecție a antisemitismului, nici un istoric nu a făcut, până la cartea de față, această sinteză. Îi aparține lui Carol Iancu meritul de a-i fi văzut necesitatea și de a fi corelat, teoretic și documentar, înfățișările pe care le-a luat, de-a lungul timpului, ura față de evrei.

Trebuie spus de la bun început că atitudinea rațională a savantului care este Carol Iancu nu-și propune să explice decât ceea ce poate fi explicat. În sine, ca fenomen visceral, care ține de tenebrele ființei umane, antisemitismul nu poate fi înțeles și nici explicat, așa cum explici, bunăoară, fenomenele fizice. Tocmai de aceea, cunoașterea lui, a miturilor și stereotipurilor negative pe care se bazează – de la cele fățișe, brutale, la cele ascunse, care în epoca noastră abundă – este esențială: numai astfel, cunoscându-le, le putem combate apariția, prin educație, și răspândirea în spațiul public, prin măsuri de prezervare a climatului de toleranță.

Astfel, cartea lui Carol Iancu este împărțită în șapte capitole, fiecare corespunzând unei etape istorice a antisemitismului.

Primul dintre ele este consacrat Antichității, când, pe drumul de la păgânismul care precedă monoteismul iudaic și până la creștinism, se constituie primele mituri antisemite. Multe dintre ele, în special cele promovate de creștinism și islamism, vor trece cu minime modificări în Evul Mediu. Epocă în care antisemitismul a avut în principal un vector religios și în care islamismul a fost, cel puțin la nivel teoretic, mai tolerant cu poporul Cărții decât creștinismul, mai ales cel apusean. Unele dintre miturile și calomniile antisemite din Evul Mediu – de la acuzația de „omor ritual” la cea de „propagare a bolilor” – se vor regăsi ca atare în antisemitismul modern. Altele se vor „metamorfoza”, schimbându-și înfățișarea, fără a-și schimba, însă, conținutul.

Foarte importante sunt capitolele al treilea și al patrulea, care corespund, în mare, secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea și primei jumătăți a secolului trecut. Când, pe de-o parte, se pun bazele antisemitismului modern (în contextul apariției ideii statului național), iar pe de alta, reapar, în noul context al „Europei națiunilor”, pogromurile de tip medieval, culminând cu această chintesență a miturilor și prejudecăților antisemite, care este nazismul. Este și perioada în care antisemitismul se „mută”, cumva, din Vest – în care are loc, cu toată recurența unor fenomene de tipul „Afacerii Dreyfus”, emanciparea evreilor – în Europa Centrală și de Est. În Rusia țaristă, dar și în unele state nou-create, ca România, antisemitismul capătă varii forme de manifestare, de la atacuri publicistice și antisemitism „la rece” la refuzul emancipării și pogromuri (cum este cel din 1903, de la Chișinău). Totul se încheie în cheie apocaliptică, odată cu ascensiunea nazismului, care instrumentează miturile și stereotipurile într-o politică destinată – pentru prima dată în istoria umanității – să extermine un întreg popor, doar pentru originea sa etnică. Shoah-ul, cum îi spune Carol Iancu, sau Holocaustul, cum mai este el cunoscut în literatura de specialitate, reprezintă o transformare structurală unică a antisemitismului. Acesta devine, dintr-o stihie irațională sau, eventual, o formă de manipulare a maselor, o politică de stat menită să elimine, pur și simplu, evreii. Nu numai din viața Germaniei sau a țărilor ocupate de aceasta, ci din viață, pur și simplu. Demonstrația profesorului Carol Iancu este implacabilă: nazismul nu este un produs al derapajelor unor elemente marginale ale spiritului german. El este o acumulare a miturilor și prejudecăților negative despre evrei, de-a lungul secolelor, pe fondul slăbiciunii democrației germane, care va sucomba ea însăși, între 1933-1945. Este o ecuație esențială, cea dintre spiritul totalitar și antisemitism, ca și cea opusă, dintre democrație și toleranță.

Cartea se încheie cu două capitole de stringentă actualitate, consacrate antisionismului (născut odată cu ideea sionistă și întărit după 1948, când reapare statul Israel) și antisemitismului contemporan, adesea camuflat în antiisraelism. Israelul a fost făcut responsabil, utilizând prejudecăți antisemite de origine antică sau medievală, de toate relele Orientului Mijlociu, ignorându-se problemele interne ale noilor state apărute ca urmare a decolonizării, ca și influența nefastă a Uniunii Sovietice și a ideilor comuniste. Postfața pe care Carol Iancu a adăugat-o la această ediție a II-a este particularmente actuală, chiar dacă în România nu ne confruntăm, deocamdată, cu acestă recrudescență a antisemitismului. Antisionismul și antiisraelismul nu sunt decât niște camuflaje destul de stângace ale vechiului antisemitism, ale urii iraționale față de evrei și față de singura democrație din Orientul Mijlociu. Motivațiile acestei atitudini sunt multiple – de la dependența Occidentului de petrolul din Golf la cea a stângii de voturile foștilor imigranți arabi – , esența ei rămâne aceeași.

O carte necesară astăzi, ca un clopot de alarmă, scrisă de un savant pentru care istoria rămâne magistra vitae, în speranța că încă nu este prea târziu ca omenirea să evite o alunecare în ceea ce a trăit între 1933 și 1945.