Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și gradul

În romanul Porci, Tudor Ganea imaginează distopia unui popor român aflat între tradiționalism și tehnologie futuristă, sub un regim dictatorial care bifează toate caracteristicile aferente. Împărțirea în clase este făcută pe baza nivelului de stres cauzat de muncă, văzut ca o virtute; amenințarea iluzorie a unui dușman parazitar care înfățișează dezorganizarea și regresul – așa-zișii Melci, anume visătorii, disidenți prin excelență –, o gravă îndoctrinare cu valori naționale, refuzul comunicării cu orice este străin, existența poliției politice – reprezentată de Călușari, câte unul pentru fiecare județ – conduse de dictatorul suprem, Vătaful. Autorul încearcă să transpună ideile-reflex din mentalul românesc – habotnicia, naționalismul prost înțeles, turnătoria, un sistem muncitoresc bazat pe deviza „unde nu-i stres, nu-i progres!”, scufundarea în datini și în manifestări golite de esență, însă, departe de a pune lucrurile într-o lumină edificatoare care să invite cititorul la reflecție, întreaga ficțiune lasă în urmă o simplă impresie a unei revărsări de dezgust din partea autorului. Romanul urmărește mișcarea de disidență care dospește până la materializarea într-o revoluție, integrând simboluri strategice în structura celor două tabere: toți românii supuși sistemului sunt porcari, muncind până la colaps și înlocuindu-și organele ajunse în disfuncție cu organe de porci; se practică mita, turnatul și, în funcție de nivelul de stres al fiecăruia, pe baza căruia se crește în grad, sunt permise așa-numitele „Descărcări” – înjuratul și manifestările violente –, iar statutul lor este confirmat de profunzimea cearcănelor pe care le au. De partea opusă sunt, cum am menționat, Melcii; aceștia sunt trândavii cu „privirea-ngălată”, cei ce refuză munca la ferme, îmblânzesc râși – inamicii de prim rang ai porcilor –, și sunt strâns legați de simbolul nucului, văzut ca un factor otrăvitor atât ca aliment, cât și ca simbol al meditației (”la umbra nucului”). Grupurile de „Melci” sunt numite sugestiv Cuiburi de Iele – făcând, în opoziție cu grupul Călușarilor, trimitere la mitul din tradiția Rusaliilor. Descoperirea unor astfel de personaje de către conducere ducea la sadice torturări și crime. Un asemenea Cuib este descoperit de Călușari, de Diacon și de Vătaf într-o Doicărie, spațiu în care copiii erau trimiși să lucreze; Mama Doică, alături de ceilalți lucrători de acolo, crește o generație de melci pe care îi lasă liberi, îi sustrage de la muncă și îi crește într-o livadă subterană de nuci. Odată dibuită această mișcare, Călușarii se încolonează alături de o armată stranie din schelete și mașinării stricate „înviate” printr-unul din leacurile prezentate ca existând în acest viitor distopic imaginat de autor. Textul este ticsit de asemenea invenții, atât de tip tehnologic, cât și concepte inedite – privitoare la faună, vegetație, dispozitive etc. –, dar care, într-un anumit punct, lasă impresia de a fi plasate în roman doar pentru că aveau posibilitatea de a fi plasate și inventate .

Încercarea de plasare în contrast a acestor două lumi rezultă, la nivel de imaginar, într-o enarmonie generală: autorul abuzează de o imagistică scatologică, multe episoade fiind împinse dincolo de efectul-șoc urmărit, până la descrieri de o scabrozitate greu de gustat. Această estetică a… murdăriei, ajuns un capriciu postmodernist, pare doar alegerea variantei ușoară de a transmite cititorului emoțiile urmărite de autor. Dezgustul, ca și alte impresii, este obținut la prima mână prin aceste metode. Pe alocuri, aceste episoade sunt contrabalansate de pasaje cu adevărat prețioase, lirice și imagini inedite, însă, din ceva ce depășește un joc stilistic menit să mențină autorul în pragul dintre cele două lumi, acestea sunt mânjite la final prin procedeul mai sus-menționat. Autorul își ratează profunzimea prin faptul că esența ideatică a romanului este eclipsată de aceste schimbări de tonalitate, menite să distragă, poate, de la anumite goluri din interiorul narațiunii propriu-zise.

Acest roman este un exemplu elocvent de tratare ineficace a derapajelor psihologice prin scris. Ori, mai rău, de tratare a literaturii ca pe un coș de reciclare pentru reziduurile refuzate de conștient. Deoarece cu greu poate fi o lectură de calitate, acest roman poate servi, totuși, ca un generos material pentru un studiu de psihanaliză.