Romanul lui Daniel Mendelsohn – O odisee. Un tată, un fiu și o epopee – primul tradus în limba română, este una dintre cele mai impunătoare apariții editoriale din această primă jumătate de an și, dincolo de impactul asupra publicului, este unul dintre romanele de o complexitate ce nu lasă niciun fel de rezervă. În ce rezidă originalitatea romanului acestui scriitor american – care nu întâmplător, este și critic literar, aspect evident în fabuloasa construcție a romanului? – în primul rând prin subiectul pe care îl abordează, împletind pe lângă poemul antic Odiseea, care devine punct de referință, o proprie odisee, una cu resorturi adânci în familia sa, în care, printr-o raportare constantă la eroul grec Ulise, se reconsideră, se recuperează și se analizează legăturile dintre personajul narator și tatăl acestuia. În al doilea rând, originalitatea este redată în pagini prin modul de a concepe personajele și mai ales prin felul în care este urmărită evoluția lor ulterioară, întrucât nimic nu este gratuit iar scriitorul nu își menajează personajele, ba dimpotrivă, le aduce în stadiul în care există confruntare, fie ea și simbolică la nivel de mentalitate, principii, modele. În același timp, prin intermediul clasicistului american, constatăm cu plăcută surprindere că dincolo de Vergiliu, de Ezra Pound sau James Joyce, Homer rezistă în continuare, nu s-a epuizat, strălucește prin forța inspirațională și nu riscă să cadă în desuetudine.
Cartea lui Mendelsohn este una în straturi, construită concentric, după metoda cercurilor herodotice până la marginea oikumenei, până la limita alterității care nu e judecată, ci, dimpotrivă, analizată și interpretată printr-o grilă nouă fără a-i denunța caracterul actual (sau nu) și eventuala racordare la contemporaneitate. În același timp, autorul ține seama de episoadele compoziționale ale poemului, situând la începutul romanului o invocație de tipul „proem-ului“ și continuând cu părțile referitoare la educație, aventurile călătoriei, întoarcerea „nostos-ul“ – pe care, de altfel cade accentul în paginile sale – recunoașterea și episodul final, care închide cercul întregului periplu și care este marcat de moartea tatălui său. Nu este de neglijat nici perspectiva de adâncime a cărții – reliefată de succesiunea nivelelor temporale, a amintirilor de tinerețe dar și cea laterală, care ține de prezent și de recuperarea și racordarea unor memorii la o rețea de interacțiuni pentru că, în fond, „cu toții avem nevoie de narațiuni pentru a înțelege lumea“.
Este, în sine, o carte despre deschidere, una a dialogului, a înțelegerii și a afecțiunii urmărită pe mai multe registre, iar una dintre chestiunile în jurul căreia este articulat romanul este cea referitoare la „care este diferența dintre cine suntem și ceea ce știu ceilalți despre noi?“.
Romanul debutează cu intriga, un act recuperativ: tatăl octogenar al autorului, Jay, matematician dar pasionat cândva de studii clasice, îi cere fiului său profesor de literatură clasică la Bard College permisiunea de a asista la seminarul referitor la Odiseea. În ce constă valoare de intrigă în construcția acestui roman? – participarea la seminar este un bun prilej ca cei doi să se apropie, dat fiind că relația dintre ei nu a strălucit niciodată prin deschidere. Cursurile pe care fiul le ține nu sunt discursive, ci mai degrabă țin de metoda maieutică, ele dau prilejul personajului Jay să se calibreze și să se construiască, iar autorului îi deschid perspectiva ludică de a specula pe marginea poemului și de a-și pune în valoare în același timp, într-o îmbinare impresionantă, calitățile remarcabile de clasicist și de scriitor. Dezacordurile dintre tată și fiu în hermeneutica poemului homeric conduc către o fascinantă interpretare față de întrebările esențiale ce pot fi decupate din cânturi: autosuficiența, valoarea adevărului, cunoașterea celorlalți, relațiile care se stabilesc între oameni în timp, fidelitatea. După sfârșitul seminarului, tatăl și fiul pleacă mai departe în aventura homerică, pornind într-o croazieră pe urmele traseului ipotetic al lui Ulise. În timp ce călătoresc, autorul rămâne surprins de sociabilitatea tatălui său, care brusc i se pare a fi un polytropos, net diferit de omul pe care și-l amintea în intimitatea familiei.
Poemul – care are în conținutul său o raportare androcentrică, firească de altfel față de valorile și cutumele timpului în care a fost creat – urmărește drumul întoarcerii lui Ulise, eroul de la Troia, și reîntoarcerea acestuia în Itaca, la soția sa Penelopa. Ulise este un erou grec cu totul atipic în contextul antic, poate primul personaj european modern, cel mai uman dintre eroii greci și, în același timp, unul special și în destinul lui erotic, extrem de polarizat. În fond, i-ar fi fost imposibil să se împotrivească, în numele fidelității pentru Penelopa, lui Circe sau Calipso, care erau ființe divine. Mendelsohn speculează exemplar pe linia din Odiseea, iar întregul roman presupune un metadiscurs al poemului homeric, unul în care semnificațiile sale sunt interpretare aposteriori printr-o grilă contemporană a eticii.
Jay este precaut, principial și reticent la laude, iar rezerva sa față de înșelătorie este principalul motiv pentru care este reținut față de eroul troian: Ulise „nu e un erou pentru că plânge. Nu e erou pentru că își înșală soția. Nu e erou pentru că primește ajutor din partea zeilor.“ Tatăl, un singuratic în adolescență, este prezent în text cu un discurs incisiv cu accent pe responsabilitate „pentru că un bărbat nu pleacă,“ „Ce fel de conducător își pierde toți oamenii, asta numești tu erou“?, pe conștiință – „ți-e teamă și ești responsabil atât timp cât există conștiință, cât ești“ și pe justiție, o „fărădelege e o fărădelege“. El este un sceptic și un raționalist prin natura lui, iar important e ca cineva să nu cadă în capcana convenționalului, ci să gândească pentru sine, „cu capul lui“, întrucât – afirmă Jay –„Nu-mi pasă ce fac ceilalți, noi nu suntem ceilalți.“ Backgorund-ul său din anii tinereții nu a presupus confruntări – „S-a retras pentru că îi era frică de eșec“ pentru că nu voia să se arate vulnerabil, iar toate acestea aveau să supracompenseze cu un cod moral dur, rigid uneori, pe care l-a etalat de-a lungul vieții.
Jay este văzut atât prin prisma relaționării cu fiul său – căruia acesta i se adresează cu apelativul „tati“ (și există pasaje în peștera lui Calypso de o sensibilitate aparte, în care tatăl își ține de mână fiul claustrofob), cu tatăl său (un ins diferit și cu un cod distinct de repere), dar și cu soția sa, dovedindu-se unul dintre acei bărbați care, dincolo de orice, crede cu tărie în fidelitate „Nu căutase niciodată altă femei pentru a-și hrăni vanitatea – în parte pentru că nu era deloc vanitos dar și în mai mare măsură pentru că a o fi trădat pe mama ar fi însemnat să trădeze ceva și mai important pentru el, credeam: acel cod riguros.“ Jay respectă legăturile create: „Există niște lucruri pe care le împarți cu cineva, nu de natură fizică, ci glume pe care doar voi le știți și amintiri pe care le adunați de-a lungul timpului, mici lucruri pe care nimeni altcineva nu le știe. M-am gândit la el când a spus: Când ai lucrurile astea, lucrurile pe care le au cuplurile, ele vă țin legați cu mult după ce restul a devenit de nerecunoscut“ și în niciun caz nu este un senzorial în raport cu un angajament pe care și l-a luat față de un om: „Gândirea este lucrul cel mai important pe care îl poate avea un cuplu“.
Romanul se încheie cu moartea tatălui – probabil singurul final posibil și previzibil de altfel, din moment ce lui Jay i s-a dat șansa scrierii propriei partituri, a poziționării sale în raport cu lumea, cu familia, cu științele clasice și nu în ultimul rând, cu fiul său – „Părinții sunt misterioși pentru noi într-o măsură în care noi nu reușim vreodată să fim pentru ei.“ Romanul reprezintă totodată și o contribuție exemplară la genul compozit care reunește analiza literară și memoria personală. „Tot semestrul mă văzusem, plin de vanitate, ca pe un Odiseu pedagog care îi conduce într-o aventură palpitantă prin text, iar la final m-am dovedit a fi Ciclopul.“
Există în roman pagini de o admirabilă exegeză critică în jurul poemului homeric, dar, în același timp, constatăm eleganța naratorului din care nu lipsesc rafinamentul clasicistului, suplețea lingvistului și viziunea unitară asupra construcției datorată criticului literar. Toate aceste puncte forte ale discursului sunt secondate fin la rândul lor de sensibilitatea memorialistului. „Un tată își face fiul din propria carne și din propria minte și apoi îl modelează cu ambițiile și visurile lui dar și cu eșecurile și cruzimile lui. Dar un fiu, chiar dacă este al tatălui său, nu-și poate cunoaște tatăl în întregime, pentru că tatăl lui îl precedă; tatăl lui a trăit deja cu mult mai mult decât fiul lui așa încât fiul nu-l poate ajunge niciodată din urmă, nu poate ști niciodată totul.”
Cartea lui Mendelsohn – din care nu aș eluda nici caracterul educativ (rezumat după sintagme ca: nu-i niciodată prea târziu să înțelegi sau e firesc să te reîntorci) reprezintă o provocare de a te confrunta și de a asambla propriile istorii personale. Este o carte despre tați și fii, sau, mai exact, este cartea unui fiu despre tatăl său, o fermecătoare și sensibilă declarație de afecțiune, un omagiu, o epifanie intimă.