Amintiri, amintiri…

Există tentația de a căuta în ultimul film al lui Almodovar, cu un titlu magnific, Durerea și gloria, autenticitatea faptului biografic, însă autenticitatea este aici rezultatul amestecului dintre biografie și ficțiune. Regizorul a ales extremele unei existențe care se ating, o maturitate care a virat către maladie, ipohondrie, consum de heroină, nevroză, astenie, dureri lombare etc. și copilărie, una înconjurată de nimbul figurii materne prezente atât în ipostaza mamei la tinerețe, cât și în aceea a mamei vârstnice. Se pare că cel mai bun loc pentru a vorbi despre creație, în cazul de față creația cinematografică, este criza, iar 8 și ½ (1963) al lui Federico Fellini sau Starea lucrurilor (1982) al lui Wim Wenders rămân repere inconturnabile în acest sens. În această privință, undeva pe peretele camerei unui personaj din film se află un poster cu filmul lui Fellini, 8 și ½, pentru ca să nu existe niciun dubiu cu privire la filiația urmărită de regizor. Cariera lui Salvador Mallo (Antonio Banderas) pare să fi luat sfârșit, iar declarația sa „fără a filma, viața mea este lipsită de sens“ sună mai degrabă a epitaf. Este drept, întrebat de către cineva dacă următorul său film este dramă sau comedie, regizorul răspunde în doi peri, „Cine știe?“. Ambele declarații i se pot imputa și lui Pedro Almodovar, ambele au însă doza de generalitate convențională. Salvador trăiește izolat de lume, o fostă actriță îndeplinește rolul de asistentă personală, instituție de mediere între acesta și lume. Însigurat și cumva resemnat cu o existență discret-obnubilată, regizorul răscolește în trecut pentru un singur film Sabor (Gust) care-l reaproprie de actorul principal al acestuia, Alberto (Asier Etxeandia). Întâlnirea cu pelicula care este departe de a fi cea mai bună, devine ocazia unei reinjectări cu interes, curiozitate și puțină explorare. De la Alberto care arată ca un rocker decrepit învață să se drogheaze cu heroină pe care apoi și-o procură și singur de la un dealer stradal. Actorul ieșit din uz este madlena sa, este declanșatorul unor emoții noi care selectează aleatoriu evenimente din istoria personală. Copilăria inundă cu o lumină meridională întregul tablou al unei existențe care pare epuizată, drenată de vitalitate. O mamă vivace, Jacinta (Penelope Cruz), o familie săracă, nevoită să se mute într-o grotă amenajată locuirii, într-un sat din Valencia din anii 1960, un copil talentat, interpretat cu sensibilitate de Asier Flores care îl învață să scrie pe un adolescent care are talent la desen contra serviciilor de zidar și, în genere, de om bun la toate, ale acestuia. O schiță a acestui tânăr ajunsă dintr-o întâmplare la regizor provoacă o emoție puternică și un șir de amintiri. Corpul acestui adolescent trezește primul fior erotic în băiețelul care descoperă lumea și pe sine deopotrivă.

Într-un fel, filmul este scurtcirucitat de aceste memento-uri tandre, aparent aleatorii, care creează separat un film personal al amintirii. Prizele la realitate alternează cu confesiuni și flash-back-uri emoționante care brizează suprafața fragilă a unei existențe destabilizate. Adicția melancolică a personajului suportă și irizări comice ocazionate de întâlnirea cu fostul rol principal într-un film care pare foarte îndepărtat. Salvador Mallo acceptă inițial o discuție în doi cu public având ca subiect filmul făcut cu ani în urmă, dar nu se prezintă la întâlnire, fiind contactat telefonic. Conversația telefonică e savuroasă, instabilitatea regizorului ocazionând nu o dată momente de un comic subtil. O amintire a unui episod homoerotic străbate ca o undă oglinda apei, așa cum reîntâlnirea cu mama în vârstă, un rol minunat al Julietei Serrano, respiră căldura și inteligența reunite în indulgența și dragostea cu care mama își contemplă fiul. Discuția dintre mamă și fiu are momente de mare delicatețe, ironia maternă sclipește de bunătate și revendică o înțelegere adâncă a resorturilor afective care guvernează existența fiului. Care este miza acestui film? Către ce ne conduce? Salvador realizează acest rapel nostalgic la propria sa copilărie, magia ei se asociază firesc cu inefabilul, ele sunt resurse redutabile de emoție capabilă să declanșeze proiectul unui alt film, dar regizorul nu merge în această direcție. Nu este vorba de a exploata un filon vechi sau unul neexplorat îndeajuns, este doar nostalgie, nostalgie pe care am văzut-o la un moment dat în filmele lui Tim Burton, nostalgie după lucrurile mărunte ale unei existențe, cele care sunt cu adevărat substanțiale, cele care ne cresc și în mijlocul cărora creștem. Almodovar a mai explorat trecutul și în Volver (2006) de o manieră introspectivă, numai că aici revizitarea lui beneficiază de decupaje intercalate cu secvențele unui cotidian marcat de abulie și anxietate.

Ceea ce mă surprinde plăcut în filmul lui Almodovar este acest disparat care se încheagă totuși într-un narativ caleidoscopic. Nu este vorba de a da curs unei istorii în întregul ei, așa cum filmul nu e un biopic clasic, ci doar de a extrage secvențe. Până la urmă, fragmentul este mai relevant și mai încărcat de autenticitate decât o desfășurare cronologică, cu nexurile ei cauzale. Multe dintre aceste episoade se deschid prin intermediul sugestiei fără a stabili continuități clare sau explicații certe. Fiecare luminează diferit o existență care își are filmul ei, care nu se lasă vizionat pe deplin nici măcar de cel care-l trăiește. În fond, Almodovar a realizat un film despre amintiri, cu o caligrafie impecabilă a cadrului, sincopat și fluid totdată, fără nimic de genul “cum am ajuns mare regizor“, pur și simplu deschizând la întâmplare albumul personal. Și poate de aceea emoția este atât de puternică în film încât restul aproape că nu mai contează.