La Răsărit se întâmplă minuni mari. Mai întâi, soarele răsare mai devreme. Și, odată cu el, și Prim-ministrul se trezește mai devreme, să vegheze de departe soarta nației și să îi asigure un viitor mai luminos. Prin ferestrele largi ale apartamentului prezidențial se vede o parte a orașului, cu largile lui bulevarde, cu spațiile imposibil de măsurat. Se întinde orașul mai ales pe orizontală, dar verticala acelor paralelipipede albe, numite blocuri, este cu adevărat impozantă. E senin, lumina cade peste întinderea urbană, iar inima Prim-ministrului vibrează. Așa va fi, peste ceva timp, și în țara sa, grație lui și ideilor sale revoluționare, cu adevărat revoluționare, de salvare a economiei țării de implozie.
E o zi cu agenda foarte încărcată. Urmează o întâlnire cu omologul său. O întâlnire specială, i s-a spus.
Salonul pentru întâlnirea bilaterală e uriaș. Cum e tot ce se găsește aici. Mare, și mare e un cuvânt insuficient. Deși acoperă, întrucâtva, realitatea. Totul e mare. Distanțele sunt mari, și bulevardele, și pasarelele care le traversează de pe un trotuar pe altul, și apartamentul prezidențial, și salonul. Și soarele e mai mare. Și Prim-ministrul țării de la răsărit e mai mare, e cât un urs, dar acesta e singurul lucru pentru care Prim-ministrul nostru nu se bucură că lucrurile sunt atât de mărețe aici. Fotoliile sunt pregătite. Și interpreții. Prim-ministrul e sfătuit să vorbească în limba sa, pentru că Marele Stat Prieten are interpreți și traducători de calitate. Și, înainte să înceapă dezbaterile, Prim-ministrul mare al statului mare de la Răsărit îl îndeamnă pe Prim-ministrul cu potențial de a fi mare să se pregătească pentru o surpriză. Și Prim-ministrului îi trece prin minte ideea că i s-a pregătit moartea – de unde până unde a poposit gândul acesta ciudat? – și i se pare că după ușa înaltă, să-i zicem tot mare, se ascunde cineva care să-l răzbune pe fostul Prim-ministru, pentru că, deh, invitația a venit chiar în ziua aceea, Ziua Puciului, cum i se spunea. Dar ușa se deschise în cele din urmă fără să scârțâie, chiar dacă în mintea Prim-ministrului deja scârțâise, și intră o blondă impecabilă, într-un deux pieces rafinat, roșu, și Prim-ministrul se gândește că roșul acela e un semn și transpiră. Iar blonda se apropie de masa celor doi și deschide mapa. Prim-ministrul bănuia cuțitul ascuns sau orice altă armă albă. Blonda începe să citească o poezie în limba marelui Stat de la Răsărit. Cu o voce plăcută citește o poezie, iar Prim-ministrul crede că e sentința de condamnare la moarte. Și, în intervalul acela de timp de când începe domnișoara în roșu să citească și până când interpretul traduce primele cuvinte în cască, Prim-ministrul transpiră, roșu și el, îmbujorat, prea îmbujorat. Iar versurile traduse i se par cunoscute, și Prim-ministrului îi vine să se scurgă din fotoliu, da, sunt versurile lui, ce frumos sună în limba aceea străină, încă și mare, ce frumos sună propria lui poezie! Și din nou o moleșeală cum numai soarele acestei Capitale și valul de spumă al patului din dormitorul prezidențial i-o pot da, și Prim-ministrul se abține, dar momentul e prea măreț, e de pus în ramă, de povestit la prezentul perpetuu. Cui, cărui alt mare scriitor din țara sa i s-a făcut o asemenea onoare? Dar uite că viața politică l-a copleșit pe el, în loc să se dedice acestei poezii, de o tulburătoare frumusețe, mai ales în acea limbă necunoscută și mare, mai ales rostită de acea domnișoară în roșu, și trebuie să se dedice binelui comun și să trăiască foarte rar, tot mai rar, aceste momente de înălțătoare simțire poetică.
– Domnule Prim-ministru, intervine omologul său, după ce fata încetează să vorbească, dar Prim-ministrul continuă să audă propria poezie, atât de melodioasă, strașnic de bine așezată într-un ritm pe care nici el nu-l bănuiește a-l fi imprimat. Domnule Prim-ministru, zice, așadar, omologul său mai mare din toate punctele de vedere, înainte de a începe dialogul oficial cu dumneavoastră, am vrut să vă fac o surpriză ca semn de recunoaștere a talentului dumneavoastră nemaipomenit. Am adus-o aici pe domnișoara aceasta, care este actriță la Teatrul Mare din Capitală, să recite din poezia dumneavoastră, să vedeți cum sună în limba noastră.
– Mulțumesc mult, domnule Prim-ministru, răspunde cel copleșit, ați reușit cu adevărat să mă surprindeți!
– Surpriza cea mare nu este aceasta, zice omologul mai mare, și Prim-ministrul mai mic – să nu-i spuneți că autorul, din criză de idei, a folosit acest adjectiv nepotrivit – vede iarăși ascuns pumnalul sub coperta roșie a mapei în care se ascunseseră versurile sale în limba cea mare, ci ceea ce urmează să vă propun. Dat fiind talentul dumneavoastră extraordinar și puterea mobilizatoare a poeziei dumneavoastră – otravă, otravă, otravă! gândește Prim-ministrul, otravă va fi, nu cuțitul ascuns acolo, într-un buzunar interior al mapei! – vă propun să fiți de acord și să semnați, după ce îl studiați, evident, contractul de publicare al operei dumneavoastră în limba noastră, la cea mai importantă editură din țara noastră. Și omologul mai mare îi întinde altă mapă, pe care o are în față, în care găsește un contract în propria-i limbă, cu un tiraj inițial de un milion de exemplare, cu posibilitatea de suplimentare a tirajului, cu acordul ambelor părți, cu încă cinci milioane. Îi vine să leșine, dar nu, se abține, trebuie să se abțină, doar e bărbat și om de stat, pe deasupra trebuie să fie bărbat, îi vine să țipe, dar se abține, pentru că reprezintă țara, și țara nu trebuie să tragă apoi pentru gesturile lui necugetate. Își scoate stiloul din buzunar, fără să observe că omologul mai mare îi întinde un stilou, se apleacă pe contract și semnează apăsat, ca și cum nimic și niciodată să nu poată întoarce vreodată ceea ce e scris acolo și privește cu drag la propria-i semnătură, atât de frumoasă, în timp ce în minte o muzică extrem de frumoasă, a ritmului propriei poezii în limba cea mare, îl face să vibreze. E aplaudat la semnătură, se fac poze, nu știe cine e, de unde e, cine mai e alături de el, oricum el e cel mai important poet pe care l-a născut pământul țării sale și cu versurile lui vor începe de acum încolo toate manualele școlare. Festivitatea aceasta a semnării contractului se încheie, omologul mai mare îi spune că e doar un prim contract și că, în ciuda faptului că poporul său e mult mai mare, poezia e rafinată și nu e citită de toți, dar pentru început, crede el, șase milioane se vor epuiza ca pâinea caldă, și va urma ediția a doua, și a treia, și așa mai departe. Iar Prim-ministrul nu bagă de seamă când povestea aceasta alunecă în cadrul formalului, iar omologul său mai mare începe să prezinte direcțiile majore de cooperare internațională, invitându-l pe Prim-ministru să își prezinte și el intențiile în raport cu viitoarele colaborări.
Iar apoi, după ce Prim-ministrul se angajează în dialog și în viitoare colaborări interstatale, reciproc avantajoase, ziua continuă la fel de frumos, cu masa elegantă servită într-un loc – ce loc! – pe care nu-l va putea niciodată reproduce, cât o fi el de poet al neamului, și apoi cu un mare exercițiu public – Prim-ministrul vede mulțimea cu pancarte și se vede din nou în mijlocul mitingurilor care l-au adus la putere, dar continuă să se teamă de propria-i moarte, venită pe furiș de undeva, ca răzbunare pentru moartea fostului Prim-ministru –, dar constată că de fapt e o manifestație pașnică, de susținere a puterii, a Guvernului din Marele Stat de la Răsărit. Și apoi se întâmplă din nou ceva uimitor, când mulțimea aceea din Marea Piață Publică începe să-i scandeze numele și, invocând prietenia dintre popoare, să-i înalțe un tablou uriaș, alături de tabloul omologului său mai mare. Și îi vine din nou să leșine, și îi vine din nou să țipe, dar nu poate face asta, căci reprezintă poporul și statul de la Apus. Dar ziua nu se încheie nici măcar în apartamentul prezidențial, căci bate la ușă chiar ea, actrița de la Teatrul Mare din Capitală, îmbrăcată în roșu până la ultima piesă vestimentară, recitând din poeziile sale în limba cea mare, și în visul acesta, care nu e vis că se freacă la ochi și își trage palme în timp ce altcineva, la care n-are acces autorul, râde pe înfundate, și lenjeria fetei e roșie, cum spuneam adineauri, iar vocea ei e frumoasă, mai frumoasă fără deux pieces, iar poezia Prim-ministrului e cea mai frumoasă când tânăra o declamă în pielea goală, albă ca lenjeria înspumată.
Fragmentul face parte din romanul omonim, aflat în lucru