Am reținut, peste ani, cu ocazia lansării volumului său Platoșa nevăzută (Editura Vinea, 2015), un succint și sugestiv portret al poetei Marina Dumitrescu, de o expresivitate care nu cred că poate fi depășită. Era vorba de „<…> alura de amazoană a autoarei care, asemeni unei lame de Toledo, este deopotrivă puternică și grațioasă, tăioasă și mlădioasă, de o forță bine strunită, drapată într-un zâmbet sincer <…>”, dar și despre „un soldat al valorilor cardinale: binele, frumosul și adevărul” (Claudiu Târziu, 26 aprilie 2015 – revista „Rost”). În recentul volum de versuri Tu, adică eu (București, 2019), „soldatul” își leapădă armura (dar nu și „platoșa!”), deoarece „cu cealaltă// atenție vom înțelege cât /ne deosebește de puțin”. (Mă uit tot mai atentă).
Încă de la începuturile demersului său liric (făcut public în plină maturitate) poeta (autoare a volumelor de versuri Caiet roman (2002), Călătorie în marea interioară (2006), Fragmente dintr-un mozaic necunoscut (2009), Platoșa nevăzută (2015) și iată, al acestuia ultim – Tu, adică eu își construiește cu mână fermă demersul poetic recognoscibil și singular: „Sunt o poetă singură/ dar îmi stă bine așa// lăsată să-mi cutreier/ tărâmurile noaptea fără// să adorm, săpând cărări/ de o clipă într-un ocean// de urme/ îmi stă bine/ acasă la malul uitării// ca poetă singură/ noaptea fără să adorm”(Sunt o poetă singură). Acest ultim volum împlinește și rafinează poetica și poezia Marinei Dumitrescu, „subțiind” materia (corporalitatea – care, vom vedea, rămâne, în mod surprinzător, consistentă) și „îngroșând” conturele spiritualității (ca trasee precise pentru semenii săi) prin căi ale cunoașterii, ale smereniei, ale supunerii și toate în același timp, ale demnității. De altfel, volumul se țese între poemele cu păstoasă încărcătură vitală și cele care par alcătuite dintr-un văzduh iluminat de spirit. Asceză și vitalitate, componente care vin să adauge liricii sale prin acest nou volum originalitate și mister. La prima vedere titlul pare ușor de înțeles. Dar neobosita mișcare a poetei între celest și mediul terestru, vital, corporal, complică sensul titlului (Tu, adică eu), lăsând misterul neatins prin acel adică: Tu (ipostaza Divinității)nu poate fi pur și simplu eu (planul existențial). Salvarea se află în spațiul intermediar dintre cele două extreme, numit aici cu acel adică, așezat, deci, cu semnificația intermediarului : „Tu, adică eu/ eu, adică Tu/ nici ca prieteni/nici ca gemeni// nici ca soldați/ cu totul altfel// de părtășie/ Tu, adică eu//și ziua și noaptea/ cârmaci prin/ adevăr, crezul/ e catarg, adică// Tu, Cel drept-răbdător// pentru mine, când/ nu mă potrivesc…”. (Tu, adică eu).
O noblețe asumată cu pudoare și discreție taversează aceste versuri de o mare forță expresivă (unele aproape de impact), în același timp alcătuindu-se din perfecțiunea purității . Lumina sau raza însoțește parcursul acestei căi ce se salvează pas cu pas, sau aripă cu aripă, cu cât starea pe loc se apropie: „<…> marginile pământului împletite/în cununi străvezii mă premiază// fără încetare că am ales, cuminte,/ să stau.” (De când nu mai plec nicăieri).
Cartea, prin alcătuirea ei de o discreție luminoasă, în tăcerea calmă a eternității spre care autoarea ne îndrumă, vindecă, salvează și întărește ființa noastră vremelnică. O noutate față de volumele de până astăzi ale autoarei este acordarea corporalității acea sacralitate prin simbioza cu spiritul, pornind de la suprema întrupare până la înălțarea la Cer, în trup, a Mântuitorului. Atenția sporită față de vital, față de materie, este dublată de aceea față de spirit. Ni se întinde, parcă, o capcană: vitalitatea, trupul, senzualitatea, deasupra cărora, din superficialitate, am putea să nu vedem cum se deschid Cerurile călătorului pe Cale.
Volumul, după conținut, este structurat în patru părți distincte, cu conotații diferite pentru fiecare suită în parte. Este construcția unui tot unitar, părțile se întrepătrund, decurg una dintr-alta până la capătul unui drum ce urcă în misterul vămilor. Prima parte va fi generos dedicată vieții colpeșite de aripile grele ale carnalului. Sunt, poate singurele aripi ce ni le putem permite când: „nu vrem să înțelegem,/ că nu putem zbura.// Că avem de iubit gravitația.” (Răcnesc pescărușii sau râd). Acesta poate fi nucleul întregului volum ce pendulează între cele două lumi. Iată și o rară, unică referire la dispariție și aceasta senină, acceptată, „la timpul cuvenit”: „<…>se va trezi la realitate/ muzica sferelor// va deveni un obicei,/ cu mintea ce nu putem// acoperi se va cunoaște/ în schimbul răbdării <…>”(Pe pat de scânduri, în frig). Originale arte poetice vin să împlinească lucrarea truditorului de cuvinte care au corp: „<…> învață cuvintele de care să te ții/învață-le să te primească în casă// ca și cum ar fi vii (subl. mea – I.D.), tu oaspetele/negrăbit vino în fața gazdelor// ascultă-le povestea, vei primi/atunci un semn, prin vine// susurând: alegerea e bună!? atunci cuvintele te vor purta// din nou treaptă cu treaptă/ ai să vezi, încet dar sigur/te vor salva.” (M-am prăvălit). Sau splendida căutare cu sfială, durere și supunere: „Nici când nici cum vei fi/ nici dacă vei veni// <…>// ești ploaie de nisip, ștergi/ dâra implorărilor mele// străin îți este ceea ce tânjesc/ nu-ți sunt stăpână, sybillă// zisă poezie <…>” (Nici când, nici cum vei fi). Mai departe, „elogiul materiei” continuă, în dublul ei, „forma din umbra formei”: „<…> fără tine s-ar sălbătici/ pe dinăuntru cristalele// ce chip ar mai lua ele, fără/ ordinea din umbra ordinii// nu ne-am mai întâlni.”(Imn ascuns).
Există în această primă parte a volumului, un punct de întâlnire, punctul culminant al întâlnirii dintre materie „și spirit”, dintre „corp și duh”. Căci dacă trupul fără spirit nu poate fi însuflețit, nici duhul fără materie nu poate exista în formă corporalizată. Extrapolând, speranța unei a doua întrupări este prezentă. În acest sens, poeta aduce în mundan întâlnirea corpului cu sacrul. Acordarea unei atenții majore materiei capătă, în acest fel, sens plin de semnificații: „<…> alunec de la adormire la trezire fiindu-mi dat/ a crede că în culcușul / trupurilor dospește esențialul,/ A Doua Venire (subl. mea – I.D.)”(Sub clopotul caniculei) . Pe calea în urcare a întâlnirii supreme, o primă cădere se va petrece, salvată cu luciditatea ajutorului Lui: „<…> dar sunt/ încă departe, cad sub prima/ adiere, mă calcă teama// ca pe o furnică,/ Te rog ridică-mă.” (M-aș împleti într-un…). Și iată cum Mirele Suprem va fi „din familie”: „ș…ț mai slobodă/ ca niciodată nicăieri cad// în genunchi să captez/ unda iubirii la sursă// asemenea m-aș fi aruncat/ poate în brațele tatei dacă// mai aveam vârsta de aur,/ la icoană vin să aud cum// percepi veninul ascuns/ în gândurile roabei Tale <…>”. (M-am grăbit la icoană).
Una din temele noi în lirica Marinei Dumitrescu, ce dă originalitate și fior acestor versuri rafinate și autentice, este contopirea iubirii laice cu iubirea sacră. Iisus Hristos este iubitul în amândouă aspectele. Nu e nimic departe de adevărul cunoscut: El este Mirele Suprem. Iubitul unic. Monahiile sunt miresele Domnului. Sacră și totodată laică, iubirea se alcătuiește într-un tot firesc. Cu acest tot ne rugăm în libertate Iubitului ceresc. Lui ne rugăm în spirit și în reprezentare . Corpul Lui coborât de pe Cruce este venerat de femeile mironosițe. Același corp din carne și din sânge este depus în brațele Fecioarei Maria… Aș spune că poezia Marinei Dumitrescu normalizează relația cu sacrul.
Aceasta este tema pregnantă a celei de-a doua secțiuni în care se citește revelația poetei: iubirea pentru El ca o iubire laică. Originalitatea constă în întâlnirea inedită dintre prezența „fizică” a casei cu obiectele ei („catifelate perne”, „sonata unduiește peste lambriuri”) și mâna lui Dumnezeu: „<…> Demiurgul// <…> ondulează pereții/deschide tavanul” (Sonata unduiește peste…) într-un gest familiar. Iar de aici până la întâlnirea Mirelui Suprem nu mai e decât un pas: „<…> așteaptă / doar să mă smulg dintre// catifelate perne, pentru/ a-i deschide Îndrăgostitului (subl. mea – I.D.)// care-mi bate la ușă cu/ nebunească răbdare, demult…”. Dar tot în această secțiune a volumului se arată, în toată puterea ei tema sacrului. Salvarea și înțelegerea vin din această cunoaștere: „<…> Ești martorul meu total. Singur// înțelegi, până în miez, povestea. Și/ca nimeni altul știi să mi-o spui.” (Nu știu) până la identificarea trupului cu un vas ceresc: „ Doar eu/ să știu din toți rărunchii// că m-ai făcut vas, nevrednic să îți încap blândețile când// le e sete lor…”. (Toarnă în mine, Doamne).
Ineditul temei din cea de-a treia parte a cărții subliniază și încă exemplifică demersul original despre care tocmai am vorbit, al Marinei Dumitrescu, în abordarea unei idei pe cât de originale pe atât de îndrăznețe: iubirea sacră văzută prin „senzorii” iubirii laice. Tatăl ceresc în trialog cu el și ea . Ascunși „într-o/ îmbrățișare pe care// El, din veci,// o precunoștea…”. (Noi doi), în care se poate recunoaște taina sfântă a cununiei. Tot aici, aflăm privirea familiară a poetei asupra nemuririi ce devine realitate, privită acum prin icoană ca printr-o fereastră: „<…> n-am mai văzut/ până acum atâta realitate,// atâta nemurire n-am cunoscut,/ până să-mi devină fereastră/ în schimbul crăpatei/ oglinzi dintre lumi.”(Din vechi spărturi).
A patra și ultima secțiune a volumului face un fel de sumă a temelor predilecte ale poetei, exprimate cu atâta rafinament și claritate, parcurgând și lăsând viu misterul căii neîncheiate pe Pământ, pornită către Ceruri, lângă El și cu el, în spațiul pământean mărginit și în transcendență, odată cu trecerea corpului viu și nemărginirea celui angelic. Trăind iubirea Lui ca pe „sarea în bucate” cu orice sacrificiu, sperând în Iubirea Supremă, în acceptarea ei oricum ar fi aceea, exclamând în final „Doamne, dar nu mă părăsi!” (Dă-mi mie sarea în bucate).
O carte, cum am mai spus-o, singulară, de o coporalitate colpeșitoare, rafinată în același timp și diafană, originală, directă și absconsă, misterioasă și transparentă în care figurile de stil semantice sunt folosite cu pricepere într-o stilistică proprie, recognoscibilă în distihurile cu structură metrică și formă imperfectă. Cartea poartă amprenta harului unei poete aflată în deplină maturitate artistică, de la care vom primi în continuare, sunt sigură, incontestabile revelații, substanța unei lirici de nobilă sorginte.