O antologie de autor de peste 500 de pagini și cuprinzând aproape 50 de ani de poezie, câți s-au adunat de la Umbria (1971) la ineditele din 2018, intitulată simplu Poezii și completată printr-un capitol bio-bibliografic și de referințe critice: iată un volum, masiv, cu care un autor consacrat precum Adrian Popescu a riscat editorial. Din anul Tezelor din Iulie, când debuta poetul echinoxist, și până spre finele deceniului în curs, codurile poeticității, ca și ale receptării, s-au schimbat de cel puțin două ori: mai întâi prin inserția de biografism și hiperrealism a generației „optzeciste”, apoi, prin cea de autenticitate și tranzitivitate a autorilor noștri și mai tineri, față de care Adrian Popescu ar putea să pară – și este – calofil. Un al doilea element de risc, pe lângă acela de a apărea ca autor al unei poezii datate, constă în reunirea între două coperte a unei creații lirice atât de întinse. La poeții care își păstrează formula de la un volum la altul, cu variații minime de-a lungul anilor, antologiile de autor sunt aproape mortificante. Un același discurs liric manifestat în întreaga culegere, aceeași muzicalitate (sau lipsă a ei), aceeași sintaxă poetică șterg orice urmă și posibilitate de surpriză, precum și nota de prospețime pe care, inițial, artistul va fi avut-o. Antologia devine pentru aceștia un fel de mausoleu în care nu mai intră nimeni, decât din obligație școlară.
Cu autorul Umbriei, lucrurile stau diferit. Nu numai că interesul lecturii nu declină pe măsură ce întoarcem paginile impozantului tom (despre care s-a mai scris în România literară), ci el se susține la fiecare vârstă a poeziei lui Adrian Popescu, marcată și explorată din interior în traiectoria existențială. Pentru poetul clujean, poezia și viața fac una, astfel că bibliografia lui crește firesc nu în marginea, dar din miezul experiențelor existențiale. La rândul lor, acestea nu sunt separate de poezie, de literatură, de artă și de cultură, ci vin mai mereu împreună, în relații și corelații intime, în structuri de semnificație care, alături de cele pur religioase, luminează și cel mai banal episod. De aceea, în poemele lui Adrian Popescu nu există banalitate. O porumbiță care bate cu ciocul în fereastră, o mierlă, o albină, o muscă, leandrul de pe balcon trimit un fel de mesaje tainice poetului ipostaziat ca personaj, foarte doritor în a primi de fiecare dată mesajul încifrat și a-l descifra, pe înțelesul profanilor, în câte un text mustind de aluzii culturale și referințe cristice. E oarecum impropriu să-l numim pe autorul echinoxist un poet al naturii, pe motiv că descrierile de cadru natural nu sunt puține. El vede în natură semne, pe care le va interpreta, bucurându-se de armonia de structură a lumii și uitând să mai facă pastelul. Iar cadrul natural este mai degrabă o ramă a celui social decât un tablou de sine stătător. Nu am idee dacă autorul și-a propus constituirea unei utopii poetizante și poetice, dar asta este ce i-a ieșit. În anii cei mai jalnici ai regimului trecut, lirica lui Adrian Popescu respira un alt aer decât cel al ceaușismului târziu, evazionismul liric găsindu-și supapa ideală într-o Umbrie și o Italie miraculoase, în „dulcele sud” la care visează poetul. Nu mai puțin de cinci volume, absolut remarcabile, scoate el în intervalul ultimului deceniu comunist, ca și cum presiunea nivelatoare a sistemului menită să producă omul nou ar fi întâmpinat reacția de rezistență prin însăși creativitatea poetică, prin chiar ritmicitatea editorială. Prin comparație, de observat efectul libertății de opinie și expresie câștigate la finele lui 1989 asupra poetului delicat și evazionist: șapte ani vor trece până la primul volum postrevoluționar al lui Adrian Popescu, Pisicile din Torcello. În noul context și în noul regim, de libertate, artistului îi trebuie timp pentru a se supune unui examen general de resursă artistică și a se reorganiza. În anii din urmă, când sentimentul că se termină vârsta „cea caldă” apare tot mai des, utopia este deplasată și plasată în propriul trecut. Evaziunea nu se mai face dintr-un real apăsător într-o Umbrie ideală, ci dinspre pragul bătrâneții și al trupului deformat către cel al unui adolescent etern, cu trupul gârbovit, dar cu sufletul tânăr.
Utopia interferează astfel cu ucronia, fără ca aceasta să diminueze în vreun fel o religiozitate puternică și ardentă. În poemele lui Adrian Popescu se manifestă o coabitare mirabilă a unor elemente și serii pe care ne-am obișnuit să le vedem într-un raport de opoziție și excludere reciprocă. Nota sentimentală nu o exclude, aici, pe cea ironică și autoironică. Poetul are un adevărat cult al prieteniei, al prietenilor dispăruți, al artiștilor morți cărora le întreține memoria și cărora pare a le organiza parastase, evocări, menționări lirice. El e cu jumătate de suflet aici, în prezent, și cu cealaltă jumătate undeva sus, într-un cerc al poeților dispăruți refăcut și suplimentat prin fiecare moarte nouă. Moartea însăși are un regim ambiguu în sistemul de reprezentări poetice pe care un autor pe cât de subtil, pe atât de complex îl face operant. Moartea e hâdă, dar nu mai mult decât agonia, ruina biologică, trauma, suferințele omului la care poetul asistă de departe și de aproape, cu spaima martorului și cu credința în eliberare. Moartea devine eliberatoare, sufletul zburând pe deasupra fetidei Cloaca Maxima și întâlnindu-se, însoțindu-se, împărtășindu-se cu alte suflete de poeți eliberați de trup. Isus va fi personajul-cheie în aceste poeme (unele, minunate) în care creștinismul eliberator și regenerator își are în centru Mirele, Mielul, Milostivul, Mântuitorul. Dar versurile nu devin nici imnuri de slavă, nici exerciții retorice, Adrian Popescu găsind întotdeauna, cu un gust artistic aproape infailibil, nuanța cea mai potrivită. Versurile susțin poeme ample, excelent orchestrate, dar și texte scurte; au tonalități și ritmuri antice, dar și moderne și postmoderne; sunt ceremonioase, desfășurate, alambicate, dar și aparent foarte simple, pornind de la un detaliu pentru a reface sugestiv un întreg itinerariu.
Ca în bancul cu Ițic sfătuit de rabin să mai bage o capră și-o vacă în casă, dacă tot nu are suficient spațiu locativ, poezia lui Adrian Popescu include cele mai variate materii și materiale, secvențe biografice și experiențe culturale, reflecții etice și observații directe, rememorări susținute și flashback-uri emoționa(n)te, evocări și anticipări, portrete fizice și morale, parabole (cum este cea făcută pe marginea primei mineriade), fotograme din multele călătorii, amintiri personale ori comune unei întregi generații. Comentând volumul Costumul negru (2013), Dan Cristea numea capodopere câteva poeme scurte ori secvențe din cele mai lungi; iar evaluarea criticului „șaizecist” este corectă. Chiar mai importantă însă decât performanța atinsă într-un punct sau altul mi se pare evoluția constantă, la un nivel artistic înalt, a poetului echinoxist, în condiții de prolificitate. Adrian Popescu a reușit, nu se știe cum, să scrie multă poezie valoroasă cu firescul cu care alții se exprimă în vorbirea lor curentă. Oriunde am deschide antologia de față, vom da peste versuri care se țin minte, ca în această melancolică Elegie (din volumul Călătoria continuă, 1989) în care eul își schițează, în avans, dispariția și miraculoasa întoarcere: „Când n-am să fiu decât un nume spus/ între prieteni la un ceas de seară/ vezi, oboseala zilei s-a mai dus/ și ei vorbesc de vremi de-odinioară,/ din vâlvătăi ce stăruie-n apus/ voi trece pragul care ne desparte,/ acel ce-am fost, acesta care nu-s/ va năluci în viață peste moarte,/ cu trup de abur preschimbat în foc/ mă voi întoarce. Adiind târzie,/ mireasma clipei noastre de noroc,/ din toate câte-au fost, va să învie./ Eu, cel de boarea blândă răsfățat/ și-ndurerat cu mari poveri pe umăr/ eu care port un nume de-mpărat,/ scandând pe țărm cuvintele din urmă,/ fiu al acestui veac și mai ales/ al unui timp ce-n veci se termină,/ albină-n zorii zilei la cules,/ minunea clipei adunând lumină,/ nu voi mai fi atunci decât un nor/ scurt risipit de vântul rece-al serii/ alunecând deasupra tuturor,/ un foșnet vag, în geamul încăperii”.
De citit și de recitit acest volum antologic nu numai la propriu, ci și la figurat al unuia dintre cei mai însemnați poeți postbelici.