poemul lui Marian Drăghici
sau păhăruţe şi prieteni
la început a fost păhăruţul
apoi, în jurul lui,
au sosit şi prietenii.
de fapt, el i-a chemat
a sunat, a clinchetit şi i-a adunat.
a venit fiecare cu păhăruţul lui
care meşterit, care ne-nmblânzit.
unele proaspete, altele congelate
unele mai înalte, altele mai late.
uneori, din senin, apar şi nişte
negrese
mândre ca Mediterana, nici una nu
serveşte
la mese.
la margine de nicio apă
e o apă, o terasă
sau, ca să-mi iasă rima,
un teras
unde se pescuiesc păhăruţe-caras
peşte umil, de baltă, pentru tot
săracul
când e prins se cară cu sacul.
când Marian tace înseamnă c-a
aruncat plasa
atunci păhăruţul prins e mare.
cât casa
care a fost şi s-a dus
cu heleşteu şi nuferi, cu tot
motanul-viaţă e mulţumit
se-ntinde, se linge pe bot.
naşterea statuii
tot oraşul a venit să admire
naşterea unei noii statui
butoiul primarului
e strâns într-un cerc tricolor
are mâinile transpirate
şi-un freamăt în venele tâmplei
e soare dar lumina năvăleşte
dinspre pânza statuii
e orbitoare şi face ochii
să lăcrimeze
măreţia ei pare desprinsă
dintr-o altă galaxie
ce mii de ani i-a trebuit
aicea să ajungă
cetăţenii de vază ai târgului
şi neveste lor colorate
sunt în faţă
de-abia aşteaptă căderea pânzei
ceilalţi mai de pe margini
sparg seminţe şi-şi întind gâturile
precum popândăii vara pe câmp
ei dacă era şi-o fanfară
cugetă bătrânul căruia decoraţia
i-atârnă ca un păianjen
pe piept
la apelul istoriei
se face apelul
la ora de istorie planetară
sunt aici se aude-n ecou
glasul de la staţia meteo
locul unde se ia temperatura norilor
la datorie este şi paza de coastă
care-i suflă mării în ceafă
nu lipsesc nici zburători-n balon
care tocmai au prins în binoclu
savana în flăcări
leii la ora împerecherii
în toi este şi alaiul nuntaşilor
care se ţin de gât
să nu rătăcească drumul
împrăştiat pe zece cărări
în dugheana lui sferică
plutind ca-ntr-o navetă spaţială
administratorul blocului
verifică pontajul îngerilor cu patru picioare
exilaţi la subsol
la datorie este şi paznicul
depozitului
sforăind arii celebre
şi domnişoara secretară la înaltul cabinet
care întinereşte la fiecare mandat
suntem cu toţii aici
raportează vioi deţinuţii
aliniaţi la apelul de seară
să aducă imnuri de slavă
dreptului sacru la libera circulaţie
prezent este şi vânătorul
care cere iertare animalelor
pe care nu le-a putut mângâia
cu glonţul său de argint
poemul-amforă
din cioburile cuvintelor regăsite
se-ntrupează poemul
ca o amforă spartă lipită cu grijă
să nu se scurgă esenţa ideii
lutul lui s-a subţiat s-a-ncreţit
ca pielea la marginea ochilor
a ars încă o dată
în măruntaiele unui trup
în care bate un ceas ruginit
trudnic s-a-ntrupat poemul- amforă
ca un drum sfârşit în genunchi
nebăgat în seamă
ca o pulbere ajunsă pe ape
un poem amforă plin de singurătate
şi spaime
meşteşugit poem vor spune noii
privitori
nu se vede nicio fisură
nicio urmă de rană
ce proaspăt respiră
zici că acum i-au croit forma
şi cum dezvăluie totul
se-ncântă şi cititorii cei mari din
Valahia
revolta istoriei mici
hei se aude
mai mişcă cineva pe aici
faceţi şi voi ceva
nu mai staţi cu mâinile-n brâu
şi mintea-n pauză de creier
se indignează istoria cea mică
câştigaţi şi voi o bătălie
dacă nu un război
ridicaţi şi voi o troiţă
o biserică
dacă o catedrală vă sperie
numai cine riscă învinge
e deviza oricărui temerar
cine îndrăzneşte ajunge departe
într-o realitate de altă natură de alt
ordin
lângă vatră se topeşte curajul
scrum se face orice avânt
mai sunt popoare de învins
pământ şi ape de adus între hotare
munţi şi mări
care-şi aşteaptă botezul
mişcaţi-vă cât mai sunt
pete albe câmpii mănoase comori
îngropate
pe hărţile lumii
cât nu le acoperă şi pe ele
umbra istoriei celei mari
alte întrebări
ce mai produc laboratoarele lumii
se-ntreabă indianul cel tânăr
care-a fugit din pielea sa roşie
în costumul tribului armani
la fel şi beţivanul
întins pe o bancă
cu cornul lunii înfipt între coaste
ţin ele pasul cu nevoile noastre
se-ntreabă roboţeii deghizaţi
în vesele păsărele cântătoare
se stropşesc şi gunoierii
cărora fosforul vestelor
le-a mărit glicemia
cât ne mai amăgiţi
se indignează şi lucrătorul agricol
că totu-i ca şi brevetat
că-n curând ştevia loboda ştirul
ne vor aduce universu-n stomac
că racii scoicile melcii
vor fi platoşa inimilor
încolţite de atacuri barbare
de ce ne ascundeţi adevărul
se întreabă şi detectorul de minciuni
manevrat de doi ursuleţi panda
cărora îngrijitorul cel harnic
le este şi mamă şi tată
până când ne mai duceţi cu vorba
cu promisiunile voastre de pace
se ridică şi fachirii Crimeiei
cărora li s-a aplecat
de-atâta mare în flăcări
cât ne mai ţineţi degeaba
au chiţăit şi şoriceii cei albi
care-şi donaseră cu-ncredere
singura lor viaţă terestră
până să moară de plictiseală
şi urât
disponibila realitate
unii duc realitatea la gură
şi-o molfăie
alţii o zdrobesc terci o fac
o poşircă numai bună
de aruncat la canal
şi unii şi alţii
o zgâlţâie când nu face frumos
când îi calcă pe nervi
când nu stă unde trebuie
o dau cu capul de toţi pereţii
o strâng de gât îi dau palme
apoi aşa leşinată
o poartă pe braţe
spre cel mai apropiat pat
s-o oblojească s-o mângâie
s-o dezmierde
şi realitatea asta mereu disponibilă
mereu la locul potrivit
ca un ţărm scâncind
după mângâierile mării
nu ratează nicio ocazie
de-a fi victima ideală
ca o fustă de-o palmă
ca o mână întinsă
ca o batistă fluturând pe centură