Memorialistica la apel

Un volum de cronici concentrate pe un domeniu de mare interes, memorialistica, așa cum este recenta carte a lui Constantin Cubleșan, este oricum o carte interesantă: autorul însuși, într-o pagină introductivă, speră să fie un util ghid de lectură pentru cititorul tânăr al unor astfel de memorii. Aș merge însă chiar mai departe și aș spera ca această culegere să fie un început, poate chiar avanpremiera unei monografii; căci domeniul pe care îl abordează, memorialistica autorilor români, nu are încă mica ei bibliotecă de referință, ba nu are nici măcar o monografie reprezentativă: există monografii, studii sau cărți dedicate în întregime câte unui domeniu literar, despre roman, despre critică, despre expresionism sau parodie, dar nu despre memorialistică. Sigur, exagerez, există tentative, părți ale unor construcții mai ample care izolează și discută problemele domeniului, cum este excelenta carte a lui Dan C.Mihăilescu, Memorialistica sau trecutul ca reumanizare (parte a ciclului său despre „literatura în postceaușism”), există incizii care conturează o problemă (Cât de clare sunt amintirile? al lui Bogdan Lefter sau texte diverse despre concurența dintre roman și memorialistică), există cărți – multe dintre ele teze de doctorat la origine – despre memorialistica închisorilor, dar cartea, eseul, monografia memorialisticii românești întârzie. Și totuși către așa ceva poate să ne îndrepte cartea lui Const.Cubleșan, care grupează treizeci și cinci de prezentări făcute laborios, în deplină cunoștință de cauză și cu multe idei interesante despre cărțile memorialiștilor pe care i-a selectat după o viață activă, între altele și de cronicar literar.

Elementele constitutive ale conceptului nici nu sunt greu de pus în evidență, de vreme ce vorbim de memorie, de amintire, chiar în formele ei rudimentare pe care ni le furnizează textele sec. al XVIII-lea: ceea ce însemnează în latinește Cantemir la trecerea sa prin ținuturile sălbatice ale Caucazului, în ultima sa campanie înaintea morții, orașele, zidul de apărare împotriva tătarilor, clădirile, sunt parte a unor însemnări de călătorie, nu memorialistică, pentru că autorul nu apare în nici un fel, și cu atât mai puțin atitudinile sale, așa cum se întâmplă, de pildă, în inserțiile lui Ienăchiță Văcărescu din Istoria Imperiului Otoman, când relatează cum i-au examinat șalul cucoanele de la Curtea din Viena, sau schimbul său de vorbe cu mai multe înțelesuri cu prințul Kaunitz, care voia să-i arate o blană de samur primită de la „moștenitorul Rosiei și mă rog să mi-o prețuiești” iar el răspunde că „această blană, socotindu-se locul dă la care s-au dat și locul la care s-au dat, nu are preț”. Este evident că notele memorialistice sunt sau pot fi o cale de apropiere de literatură, de ficțiune, care nu este decât multă și diversă experiență de viață așezată într-un text: uneori, acest text poate urma experiența respectivă, ca în Pădurea spânzuraților sau în Moromeții, însă de cele mai multe ori o recompune din mii de cioburi. De aceea este important să studiem memorialistica în sine, să vedem, atât cât se poate vedea, unde începe și unde se termină.

Dintre cei treizeci și cinci de autori de „memorii” pe care i-a selectat autorul în cartea sa, aproape jumătate sunt dintre comentatori ei înșiși, critici literari, eseiști, istorici literari, ziariști sau filosofi tentați de literatură: N.Balotă, Neagu Djuvara, N.Gheran, Gelu Ionescu, Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu ș.a. Parcă i-ar fi ales dinadins din categorii cât mai diferite, pentru a ilustra varietatea, policromia tipurilor umane și intelectuale dintr-o lungă epocă pe care, îmi dau seama, suntem prea adesea tentați s-o judecăm în bloc.Cum să judeci cu același metru un domn și un istoric extrem de simpatic, cu o biografie care entuziasmează, dar intratabil în anumite obsesii, minore de altfel, despre cumani, Negru-vodă și în general istoria străveche a țării, cum a fost Neagu Djuvara, cu N.Steinhardt? Sau pe Dumitru Micu, un om și un cercetător onest în tot ce a scris, și a scris mult, cu Adrian Marino, un personaj intratabil, cu mari salturi de umoare, dar un mucenic al culturii care a scris singur o bibliotecă și e tot singurul care a obținut o distincție rară pe atunci, mai ales în domeniul criticii: care a publicat la Gallimard o carte, NE-stipendiată de stat, Etiemble ou la comparatisme militant ? Așa se face că, luate individual, toate prezentările sau cronicile sunt echilibrate, convingătoare și extrem de utile celor care caută să se orienteze în bibliografia fiecărui autor, dar nu par să se acomodeze întotdeauna bine cu vecinătățile lor.

de fapt, cronicile autorului sunt destul de variate, în primul rând, pentru că variază punctul de vedere în funcție de autor și de tipul de amintiri pe care acesta îl alege în memoriile sale; interesantă printr-un fel de exotism înghețat este figura lui Popescu-Dumnezu, ideologul și aghiotantul lui Ceaușescu în multe dintre inițiativele sale pernicioase, ale cărui eschive privind repetatele „avansări la excepțional” de care are parte fără încetare trezesc ironia justificată a autorului. Este de altfel portretul cel mai caustic care se degajă din toată această tovărășie sumbră, în care îi urmează și alte figuri de marcă ale regimului, cu sau fără condiții atenuante. Una dintre cele care a evoluat destul de mult timp pe prima scenă a literaturii noastre este Mihai Beniuc, poetul „care s-a identificat cu celebrul său vers: Toboșar al timpurilor noi” și care are măcar tăria de a-și reitera convingerile și după căderea din funcții: „Sunt comunist și voi continua să rămân comunist”, spune el în amintirile sale, numai că ultima frază sună cam ambiguu: „la fel de comunist ca întotdeauna”; fostul președinte al Uniunii Scriitorilor nu mai apucă să vadă însă prăbușirea regimului de care n-a voit să se rupă sau măcar să se dezică pentru că moare în 1988.

Dintre figurile mai mult sau mai puțin importante ale fostului regim mai sunt trecuți prin filtrul propriilor amintiri ideologi ca Octavian Paler, favoriți ca Ecaterina Oproiu, alți scriitori reprezentativi ca Aurel Baranga, Maria Banuș, Nina Cassian. Jurnalul primei, una dintre persoanele cheie în lumea filmului românesc multă vreme și care scrie că a ținut toată viața acest jurnal, nu-i folosește pentru că „s-a deteriorat” și n-a păstrat decât amintirea unor mese, vizite în străinătate și întâlniri fără relevanță: „Jurnalul memorialistic (!) al Ecaterinei Oproiu e, de la un capăt la altul, o cozerie simpatică, având relatări amuzante dar lipsite de vreun interes pentru cititorul de azi… Ecaterina Oproiu vrea să pară probabil inocentă, un personaj care nu s-a angajat în nimic politic la vremea aceea… o logoreică bârfitoare de mână mică într-un timp… în care se tăia în carne vie în producția cinematografică”. Tot dintre favorizați, Octavian Paler lasă un „roman autobiografic” în care nu încearcă să-și cosmetizeze trecutul, „ci omite, pur și simplu, a-l privi, fie și într-o Oglindă spartă”, insistând asupra imaginilor din satul copilăriei, cu ritmurile ei atemporale (p.190-194) etc.

importantă și interesantă este memorialistica dramaturgului Aurel Baranga, medic și colaborator la Biletele de papagal ale lui Arghezi, sau mai degrabă reconstituirea pe care o face Const.Cubleșan, dincolo de însemnările acestuia: el utilizează cu adevărat instrumentele monografistului pentru a reda și încercările lui Baranga, autorul de succes al unor comedii ca Opinia publică sau Siciliana, care au totalizat în epocă mii de spectacole în toată țara, de a-și pune în valoare un profil de persecutat: ar fi stat o lună la Jilava, în 1953 pentru o comedie anti-stalinistă (p.60). Cu atât mai mult interesează evocarea anilor copilăriei și tinereții, în mahalaua tabacilor, trecerea pe la cenaclul lui Lovinescu (nu-l găsesc însă în „carnetele” lui Lovinescu), amintiri despre Victor Eftimiu, Dina Cocea ș.a. De asemenea, cronica despre „însemnările” Mariei Banuș, cea mai amplă din acest volum cred (p.36-53) și dintre cele mai interesante dacă nu cea mai interesantă piesă dintre cele recenzate în acest volum, după părerea mea. Fără false pudori, fără autovictimizări, dar plătind prețul pentru trecut („Mă simt nimeni pentru tot ce e lume literară. Nu mi se iartă trecutul”), amintirile Mariei Banuș au toate șansele să rămână în istoria genului, așa cum și volumul ei de debut din 1937 Țara fetelor, și poate datorită aceleiași femi­nități ardente, agresive, care i-a adus și mari satisfacții, și mari suferinți, potrivit vechiului cântec „Plaisir damour ne dure qu’un moment” etc. (poeta l-a iubit cu pasiune pe Zaharia Stancu).

Atenția acordată acestor volume cu diverse probleme ne împiedică să zăbovim și asupra cărților luminoase prezentate și ele aici, multe care își împlinesc promisiunea și transmit cititorului imagi­nea vieții autorului nu pentru că ar deține adevărul despre ea, cum spune Ana Blandiana, ci „pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie”, adevăr pe care Ioana Pârvulescu îl caută în convorbirile cu cei vreo sută de interlocutori, dar și altele ca „jurnalul de taină” al lui Preda, despre care și eu cred că „nu lămurește nimic” din enigma morții sale.