Cine are viaţă lăuntrică nu poate să nu ţină jurnal. Cu cît petreci mai mult timp fierbînd în suc propriu cu atît impusul de a-ţi nota fierberea creşte. E ca o dospire al cărei sediment trebuie să se aşeze undeva, drept consecinţă a arderilor interne. Un soi de depunere al cărei strat creşte pe măsură ce nimicurile zilei se adună într-un talcioc de bagatele personale. Peste ani, răsfoind talciocul, vei fi uimit de cîte fleacuri preţioase ţi-au trecut prin minte. Dar mai ales vei fi stupefiat de cîte amănunte ai fi uitat dacă nu le-ai fi trecut în forma însemnărilor fugare.
Drojdia unei minţi a cărei hrană sunt amintirile culminează neapărat în condiţie diaristică. Spune-mi dacă ţii jurnal ca să-ţi spun cît ferment de viaţă întoarsă spre tine porţi sub piele. Nu ai jurnal, eşti un duplicitar trăind în afară, pentru impresia ţanţoşă pe care ţii s-o întipăreşti în mintea apropiaţilor. Ai jurnal, eşti un răsucit clocindu-ţi identitatea prin digerarea necontenită a tresăririlor secrete. Departe de ochi străini, departe de amiciţii, de concurenţe sau de vrăjmăşii tăioase. Modul acesta de a clocoti în chip ermetic defineşte insul cu bilanţ interior: o natură reflexivă făcîndu-şi din memoria detaliilor un criteriu de formare intelectuală. Cu o condiţie: să nu-şi publice jurnalul în timpul vieţii. În plus, dacă fiecare om este ceea ce îşi aminteşte în fiecare zi despre sine că este, atunci jurnalul e zălogul identităţii de sine. Sunt ceea ce jurnalul îmi arată că am fost. Dar, fără jurnal, trecutul se va reduce la un mănunchi de cioburi a căror muchie va fi treptat ştearsă de uitare.
Gheorghe Grigurcu este un veteran al fierberii în cazanul singurătăţii, de aici pofta cu care, vînîndu-şi meditaţiile, le trece în paginile jurnalului. Cu toate că nu pune date şi nu respectă un calendar anume, simţi că nu e săptămînă în care, întors spre sine, să nu-şi depună caimacul impresiilor. Într-o ierarhie a preferinţelor intime, la loc de cinste sunt cuvintele, pe locul doi sunt animalele (din rîndul cărora cîinii au parte de o dragoste frizînd devoţiunea) şi abia pe locul trei apar oamenii, iar aceştia din urmă numai în măsura în care scriu cărţi. Cine nu scrie nu intră în orizontul atenţiei autorului, fiind declasat la treapta unei făpturi inutile.
Miezul jurnalului stă în aceste trei teme: cuvintele, animalele, oamenii. Să le luăm pe rînd. Grigurcu e un posedat de limbă, un ins trăind cu obsesia verbului cu ştaif. Criticul caută expresia scrobită, vînează împerecherea insolită, miroase vorba calofilă. E ceea ce îndeobşte se numeşte un manierist, adică un apucat suferind de farafastîcul stilului, în al cărui dichis vede semnul prospeţimii pitoreşti a lexicului deştept. E un fandosit al limbii în accepţia nobilă a termenului, un condeier preţios, căruia legarea simandicoasă a cuvintelor în frază îi este imperativ categoric. Dacă ar putea să scrie făcînd uz numai de vocabule fistichii, pe care le-ar înţelege doar o mînă de cititori, nu ar şovăi s-o facă. Dar pentru că trăieşte într-o epocă în care declinul limbii merge mînă în mînă cu incultura cititorilor, Grigurcu e silit la un compromis dureros: să scrie pe înţelesul omului mediu, cu toate că ştie că a fi accesibil e o trădare a stilului întortocheat. Nu mai vorbesc de clenciul delicat că un jurnal publicat încă din viaţă are ceva din bravada dizgraţioasă a unui morb de exhibiţie.
Dependenţa de cuvinte revine cu insistenţa unei manii incurabile. „Ucenic al unei stihii te simţi, cea a cuvîntului. N-ai parte de scăpare.“ (p. 145) Patima cuvintelor depăşeşte orice altă pasiune culturală, ba mai mult logica lui Grigurcu se clădeşte pe tipare de cuvinte, şi nu pe scheme de idei. E un alt fel de a spune că factorul declanşator al gîndirii lui stă în chichiţele limbii, şi nu în chenarul unei viziuni. Grigurcu este un intelectual de ordin sintactic, nu un cugetător de speţă metafizică. „Pînă la urmă nici măcar ideea nu are rolul decisiv, ci cuvîntul“ (p. 509). Şi totuşi, criticul are o indubitabilă stofă de credincios, pe care i-o simţi în desele referiri la misterul credinţei, iar stofa aceasta îl împinge spre o depăşire a feliei concrete a lucrurilor. Atîta doar că depăşirea, în loc să culmineze într-o concepţie, rămîne un solilocviu menit a-i înfăţişa frămîntările. Grigurcu e un credincios fără umori mistice, un fideist care are noţiunea lui Dumnezeu, dar nu şi sentimentul lui. Credinţa lui e ca un avînt liric, dar nu ca un abandon în pîlnia întunericului. Dar cum senectutea este pragul dincolo de care începe marele mister, Grigurcu se apropie de el anticipîndu-l prin presimţiri sau rugăciuni: „A nu crede în mister înseamnă în ultimă instanţă a nu crede în tine însuţi.“ (p. 117).
A doua temă este curiozitatea, mergînd pînă la marotă, pe care criticul literar o arată vieţii animalelor. Jurnalul musteşte de citate luate din revista „Click“ despre cele mai stranii detalii legate de isprăviile nevorbitoarelor. Veveriţe, balene, crocodili, berze, pisici, urşi, ciori, porci se strîng într-o agoră zoologică spre a-şi dezvălui extravaganţele. Cititorul le citeşte mut, nepricepînd rostul acestui caleidoscop mamifero-păsăresc într-un jurnal ieşit dintr-un cap umanist. Aici regula vieţii lăuntrice depunîndu-şi sedimentul afectiv e încălcată de ingerinţa unor date care, în morman pletoric, descriu fauna lumii. Inadecvarea lor faţă de restul jurnalului, care este o pandectă de meditaţii fine, e izbitoare. Grigurcu are aerul unui poet care, după ce a urzit un sonet reuşit, se relaxează trăgînd cu ochiul la zbaterea unei cozi de şopîrlă. Cît despre cîini, evlavia cu care îi priveşte nu e întrecută decît de tristeţea doliului pe care îl poartă la trei ani după moartea lui Rocky, preferatul inimii.
În fine, oamenii, a căror pacoste inevitabilă trebuie s-o suportăm pînă la moarte, sunt a treia temă în marginea căreia Grigurcu îşi secretă chiliferele memoriei. De data aceasta, criticul nu mai e nici manierist şi nici credincios, şi asta fiindcă intră în rolul unui moralist colţos, gata să-şi treacă semenii pe sub furcile caudine ale otrăvurilor etice. E un prilej de mirare să vezi cît efort închină Grigurcu lămuririi unor stări, precum trufia, linguşeala, singurătatea, plictiseala, timiditatea, răutatea, vanitatea. Criticul muşcă cu cruzime din moravurile stricate ale breslei scriitoriceşti, însă rareori dă nume, sarcasmele lui mărginindu-se la un ton aluziv, de învăluire politicoasă a persoanelor cu pricina. Şi totuşi, imboldul de a-şi vitupera confraţii de breaslă este vădit, chiar dacă tonul curtenitor nu e părăsit vreodată. Grigurcu este un protocolar cu delicateţi în conduită, genul de spadasin care, înainte de a te înjunghia, înveleşte sabia în catifeaua expresiilor cizelate. Cînd te pune la zid ai impresia că te flatează. Şi cum orice moralist e un mizantrop care îşi ascunde indignarea în spatele spiritului de fineţe, Grigurcu rosteşte diatribe cu aerul că meditează contrariat, din vîrful buzelor, pe seama defectelor de caracter. Nu lipsesc cîteva portrete memorabile, precum cel al lui Ovidiu Cotruş sau al lui Al. Andriţoiu.
În totul, Grigurcu, cu talia lui zveltă de gnom uscat, şi cu modul lui dubitativ-interogativ de a rosti sarcasme, e un iremediabil sentimental: suferă cînd copacul preferat este tăiat de edilii din Cărbuneşti, cea mai mică veste legată de suferinţa cîinilor îl întoarce pe dos, iar legătura sufletească pe care o are cu lucrurile din casă aduce cu un animism duios de sorginte ancestrală. Senectutea, deşi îl irită, o tratează cu deferenţă, ca pe un duşman pe care se cuvine să-l întîmpine cavalereşte. Atuul lui stă în credinţa cu al cărei patos poate transfigura piedicile vîrstei.
Simandicosul acesta de rasă lexicală, care adulmecă vorbele rare precum un copoi mirosind prada căzută din cer, are un bizar tic verbal: în locul adverbului de comparaţie „ca“, pe care îl repudiază cu totul din limbă, foloseşte adverbul de mod „cum“, şi de aceea în zeci de locuri dai peste propoziţii de genul: „Vechea ta emoţie, strînsă cum un ghemotoc netrebnic de hîrtie“ (p. 22) sau „senectutea poate include dezadaptarea la lume, cum o insurgenţă împotriva surdă acesteia“. (p. 116).
Pe Grigurcu îl citeşti cu conştiinţa că deguşti trufandale de vocabular apetisant, o lectură din el fiind prin excelenţă un răsfăţ estetic. Îi savurezi vorbele pline de ifos expresiv şi îi admiri sintaxa încolăcită. Acest veteran al stilului cochet a rămas acelaşi fin plăsmuitor de artificii lexicale.