Din apa întunecată se ridica un fel de spinare uriașă, scăpărând sub lovitura bruscă a răsăritului precum forja lui Hefaistos. Am citit prima oară despre Monemvasia la Kazantzakis. Poveștile lui o descriu ca misterioasă și inexpugnabilă (chiar dacă a fost cucerită până la urmă de Geoffroi de Villehardouin; însă monemvasioții au rămas neplătitori de bir, „liberi de orice slujire: numai pe corăbiile noastre să muncim, și cu plată“). Așteptând răsăritul, în Gefyra, mi-am amintit descrierea marelui scriitor: „La miezul nopții am ajuns la Monemvasia, valurile loveau la picioarele mele și mi s-a părut că o umflătură ascunsă, grea, ședea fără nici o lumină, tăcută, în mijlocul mării. Un preot care era cu mine și-a făcut cruce: – Sfânta Sofia, îmi spuse, arătând stânca. În vârful Monemvasiei se află sfânta Sofia, mare e harul ei“.
Acum domnea aceeași beznă, abia se deslușeau bărcile cu pescari care plecau să aducă roadele marine din care urma să mâncăm seara. Siluetele lor marcau granița imaginarului, vedeam parcă un fel de filamente irizând forme de energie necunoscută. Oameni sau făpturi a căror evoluție abia începe? Aș fi vrut să fiu la rându-mi în larg, printre destinele vălurind în așteptare. Dar a doua scăpărare în nicovala lui Hefaistos avea să mă găsească deja pe drumul pietros de munte, urcând spre poarta cetății. Aici s-a născut Iannis Ritsos: văd vrejii de viță, pietrele, tufele țepoase, păișul, vasul de lut, cuiele ruginite, țiglele caselor pe care le văzuse și el – toate acele elemente din care poetul voia să alcătuiască „aproximativ un copac“. Apoi îl aud: „În acest aproximativ se găsește poezia. O vezi?“
Altfel poate fi înțeles Ritsos după ce străbați Accra Minoa, promontoriul stâncos din extremitatea sud-estică a Peloponezului, pe rând stăpânit de laconieni, lacedemonieni sau atenieni, de cavalerii franci, de venețienii care au transformat-o în fortăreață, de turci și apoi iar de greci. Casele de piatră, cu ulicioare înguste cât pasul, majoritatea căzute în ruină (dar și așa, bolovanii sărați de vântoase arată la fel de bine) sunt acum cumpărate și refăcute ca reședințe de vacanță – fără cea mai mică modificare vizibilă – de atenienii înstăriți, care investesc să trăiască în istorie. Fără să vreau, fotografiind în dreapta și în stânga, am surprins o scenă care se repetă de mii de ani. Pe o terasă de casă reconstruită, doi tineri (poate copii de atenieni, poate turiști… cine știe) reîntrupează spiritul locului. Ea îl privește adorator, el navighează (chiar dacă pe internet), ca din totdeauna bărbații Mediteranei. Sigur, poate am surprins excepția și ea l-a pus să caute ceva pe mobil. Sau poate vrea să o fotografieze, poate că ea e cea importantă. Dar, oricum, povestea se repetă de veacuri…
Orașul vechi, de dincolo de stânca Monemvasiei, are destule restaurări: case, piața, un muzeu în fosta moschee, vechiul zid de apărare de-a lungul coastei, vreo două biserici bizantine, câteva mici hoteluri „de fițe“ (cu camere joase și înguste, adevărate chilii, în clădirile medievale), restaurante cu terase de unde se vede marea și, „după colț“, Italia, Napoli. În orașul de sus nu se intră decât pe o singură poartă prin zidul apărător. De altfel, numele Monemvasiei înseamnă „o singură cale de acces“. În Evul Mediu i se mai spunea Malvasia, de acolo se aducea un vin excelent, licoarea acelei stafide negre despre care scrie poetul, din viile care au fost smulse apoi din rădăcini spre a nu rămâne în mâna vrăjmașilor. Nu se ajungea aici decât pe un pod (mobil) peste dig, acum întărit și reconstruit, încât a devenit o șosea de 1,5 km până la poalele muntelui. După intrarea în castrul de pe cealaltă parte a stâncii nu mai încape nici o mașină, toate rămân afară, doar pașii omului și ai măgărușului își taie drum pe ulicioarele și scările înguste.
Din spirit de aventură mi-am dorit să pătrund în castrul istoric pe aproape neumblatele căi montane, pe unde se ajungea altădată. Exista într-acolo, teoretic, o potecă, dar ea s-a pierdut după o vreme și cu greu am mai găsit, plină de scaieți și mici zgârieturi, zidul de apărare, intrând pe poarta de sus. Căci până la urmă oricine ajunge să vrea eliberarea de util, să se lase în voia neprevăzutului.
Dar, iată-mă pe potecile de mii de ani ale „stâncii sacre“! Nu pot decât să constat că acest tărâm i-a marcat viața lui Ritsos, ca și familiei lui. Fuseseră bogați (tatăl – cu moșii mari în Peloponez), dar a urmat sărăcirea, boala, nebunia. Asemenea schimbări bruște de destin se pot petrece doar în Orient, unde pasărea norocului hălăduiește fără odihnă. Totul se poate schimba peste noapte. Am constatat asta și cu plantele ale căror semințe le-am luat cu mine: în Grecia, toate au o mireasmă puternică, victorioasă; chiar și scaieții. Soarele le face să traiască mai intens. Dar în gradina mea, semințele din Grecia, cele care au răsărit, și-au schimbat culoarea, mireasma. De exemplu, o specie de flori galbene de câmp au devenit albe. Doar pietrele aduse au ramas la fel de vii.
Destinul dintr-o dată potrivnic l-a schimbat și pe Ritsos. Tânărul care încercase până atunci să își ducă zilele ca funcționar și-a găsit refugiul în poezie, a început să gândească politic, să-și descopere înclinațiile de om al teatrului. La fel s-a întâmplat și cu celălalt poet pe urmele căruia am mers în Peloponez: Kostas Karyotakis. Și el a fost funcționar, și el a evadat în poezie. Am mers anume la Tripoli și am căutat casa unde s-a născut autorul celebrelor poeme din Nipenthi. E o clădire superb renovată, care găzduiește acum birourile rectoratului Universității tripolitane. Rectorul, matematician tânăr și chipeș (ca toți grecii…) mi-a îngăduit să fac fotografii peste tot. Desigur, nu mai e nimic din obiectele părinților lui Karyotakis (care și ei fuseseră înstăriți, ca ai lui Ritsos), dar împărțirea casei a rămas aceeași, ușile lustruite au aceleași ritmuri bizantine și, mai ales, de la ferestre pot fi văzute ulicioarele prăfuite pe care umblase în copilărie poetul. Același „subtil element“ al poeziei, care i-a inspirat autorului Prevezei unul din cele mai citate versuri: „Vreau să devin un praf auriu ce eteru-l împarte,/ un element simplu, liber și curajos“. (Desigur, în fundal nu lipsesc lecturile din Empedocle, Anaxagora, Anaximene.)
Plecând din Tripoli mi-am amintit ce-i scria, pornind spre Veneția, la 11 mai 1908, Hugo von Hofmannsthal, prințesei Marie von Thurn und Taxis, după călătoria sa în Grecia (traducerea și fragmentarea îmi aparțin): „Țara asta, cu toate sublimele ei pietroaie sfărâmate, cu miturile și legendele care atârnă de fiecare copac și de fiecare peșteră […] țara asta nu e totuși o țară a trecutului ca Italia. […] Pentru a fi așa e prea misterios-contemporană, prea vierge – te afli ca în afara oricărui timp“.
(Octombrie 2018)