Bart D. Ehrman, eruditul autor al volumului despre care discutăm azi, este profesor la North Carolina University și autor de studii de critică textuală a Noului Testament (The Text of the New Testament: Its Transmission, Corruption, and Restoration, ediția a 4-a, 2005, la care este coautor cu profesorul său, cărturarul Bruce M. Metzger; Studies in The Textual Criticism of The New Testament, 2006). Pe lîngă tomuri asemenea celor citate adineaori, a scris și o serie de lucrări care se adresează unui public larg, cum este și cazul volumului de față care nu este un tratat destinat specialiștilor, ci o lucrare de înaltă vulgarizare: cunoștințe aparținînd unei arii de cunoaștere circumscrise – creștinismul timpuriu – sînt formulate avînd drept receptor-țintă un public cultivat, dar nu specializat. Desigur, la nivel academic, asupra acestui domeniu sînt chemați să se pronunțe, din perspectiva propriilor lor arii de studiu, teologii, filosofii religiei și ai culturii, istoricii creștinismului, istoricii Antichității, filologii și specialiștii în critica de text, paleografii, codicologii, etc. O „intersecție“ fertilă, după cum se vede, care provoacă la reflecție și care vizează unul dintre fundamentele culturii europene așa cum s-a alcătuit aceasta cel puțin pînă acum.
Premisa de la care pornește cartea este diversitatea creștinismului timpuriu din secolele I- IV, pînă la primul conciliu ecumenic de la Nicea (325) și pînă la domnia lui Constantin cel Mare (306-337). În engleză, de altfel, titlul este elocvent: Lost Chriastianities… – cu un plural neconsemnat de dicționare – creștinismele pierdute. Asemenea creștinismului contemporan care cunoaște foarte multe „variante“, remarcă Ehrman, creștinismul timpuriu a cunoscut numeroase forme de existență extrem de deosebite între ele care constituie o diversitate pierdută și regăsită doar parțial, mai cu seamă datorită unor extraordinare descoperiri arheologice din epoca modernă. Înaintea acestor descoperiri, „creștinismele pierdute“ erau cunoscute mai ales prin intermediul textelor în care au fost combătute, la vremea lor, de orientarea creștină pe care Ehrman o numește „proto-ortodoxă“, adică de acea orientare care avea să constituie Biserica creștină integrată de Constantin cel Mare în edictul de toleranță de la 313 și a cărei credință avea să fie proclamată de către Teodosie cel Mare, în 380, drept religie oficială a Imperiului.
Din acea remarcabilă multitudine de orientări ale credinței care, în primele secole, revendică pentru sine statutul de creștine, Ehrman insistă de-a lungul cărții doar asupra a patru dintre ele: ebioniții (care continuau să rămînă evrei urmînd Legea iudaică în privința cărților sacre, a prescripțiilor alimentare, a circumciziei și care credeau în caracterul strict uman al persoanei lui Cristos, ales de Dumnezeu ca jertfă de ispășire); marcioniții (care refuzau orice element iudaic și credeau în existența unui Dumnezeu al Vechiului Testament, creator al lumii, legiuitor și pedepsitor al celor ce încalcă Legea și într-un al doilea Dumnezeu, care a trimis în lume un mîntuitor care doar părea să aibă trup omenesc, neîmpărtășind, de fapt, întru nimic, existența materială a oamenilor); gnosticii („creștinii cunoașterii“ care au elaborat, la rîndul lor, multiple orientări doctrinare de o complexitate care depășește cu mult dimensinile unei cronici precum cea de față); în sfîrșit, „proto-ortdocșii“, strămoșii fondatori ai Bisericii. Prin intermediul primelor trei direcții menționate, studiul deschide și către alte forme timpurii ale credinței (docetiști, montaniști, valentinieni) fără să le abordeze însă exhaustiv, în acest sens atrăgînd atenția absența arianismului, erezia cristologică condamnată la Niceea.
În paralel cu prezentarea diversității „creștinismelor timpurii“, Ehrman își propune să arate că, în sînul acesteia, proto-ortodocșii, „gruparea victorioasă“, „a hotărît care este perspectiva creștină «corectă»; a stabilit cine poate exercita autoritatea asupra credinței și practicii creștine […] ce forme de creștinism vor fi marginalizate, date deoparte, nimicite. A mai decis […] ce cărți să canonizeze din Scriptură și ce cărți să dea deoparte ca «eretice» […]. Iar apoi, ca lovitură de grație, a rescris istoria controversei“ de pe poziții proprii (p. 24).
Plecînd de la aceste premise, desigur, fondatorii Bisericii creștine apar într-o lumină cel puțin îngrijorătoare, ca unii a căror „agendă“ pare a fi fost cîștigarea puterii și distrugerea inamicilor prin mijloace nu întotdeauna transparente. Cititorul se întreabă, poate pe bună dreptate, cum a reușit să se impună o formă de creștinism minoritară care uza de strategii ce riscau mai degrabă să-i îndepărteze pe cei care credeau într-un Cristos diferit decît să-i cîștige de partea sa și care a trecut prin valuri recurente de persecuții (martiraj, confiscarea averii, pierderea de funcții publice pentru cei care le aveau). Autorul nu furnizează acest răspuns, poate și pentru că în cartea de față totul este văzut doar din perspectiva „bătăliei textelor“ în cadrul căreia un rol esențial îl joacă stabilirea canonului Scripturii: falsuri și posibile falsuri contra originale iremediabil pierdute, rectificări conjuncturale mergînd de la inserarea în canon a anumitor texte pînă la „acomodări“ de termeni și sintagme luate izolat. Ceilalți posibili „actori“ – factorii politici și sociologici, instituțiile și dinamica lor, perspectivele educaționale – sînt lăsați în umbră.
Un alt element pe care Ehrman îl aduce în discuție este caracterul nesigur al textelor Noului Testament: neavînd originalele, ci doar cópii ale cópiilor, putem fi oricînd victime ale unor interpretări eronate sau tendențioase (sînt furnizate exemple pentru ambele posibilități). El minimalizează argumentul că ne aflăm în fața textului antic ce a beneficiat de cea mai bună tradiție textuală: 5400 de manuscrise din secolul al II-lea pînă în epoca tiparului, conținînd de la pasaje minuscule, pînă la textul integral. „Dacă avem foarte puține cópii timpurii – de fapt, aproape deloc – cum putem ști că textul n-a fost modificat semnificativ înainte să fi început reproducerea Noului Testament în cantități atît de mari?“ (p. 354). Chiar autorul arată însă că aceasta este situația oricărui text antic și dă exemplul Iliadei (mai puțin de 700 de copii), al pieselor lui Euripide (sub 350 de copii), al primelor șase cărți din Analele lui Tacit (o singură copie).
Argumentarea ar putea continua: între momentul cînd autorii antici și-au compus operele și primele manuscrise care au ajuns pînă la noi, sînt distanțe de sute de ani, uneori cu mult peste un mileniu; astfel, dacă socotim că Homer a trăit în secolul al VIII-lea înaintea erei creștine, cel mai vechi manuscris care conține textul complet al Iliadei, celebrul Venetus A, este datat la finalul secolului al X-lea d. Cr.! Desigur, cît timp nu există originalele, nu avem altă soluție decît să ne încredem în venerabila disciplină filologică a criticii de text. Și, din nou, cititorul nespecializat se poate întreba: dacă acordăm credit editorilor pentru textele filosofice, științifice, literare, de ce nu le putem acorda credit acestor experți și pentru textele Scripturii, mai cu seamă că aparatele critice semnalează variantele textuale?
Cartea este concepută în trei părți: Falsuri și descoperiri; Erezii și ortodoxii; Învingători și învinși. Scrisă alert, de un cunoscător în profunzime al chestiunilor extrem de delicate pe care le tratează, se citește adeseori cu sufletul la gură, ca un roman polițist: statutul și conținutul multor apocrife, descoperirile de texte nebănuite (manuscrisele de la Marea Moartă, biblioteca de la Nag Hammadi), identificarea unor falsuri și istoria confecționării lor, acolo unde ea poate fi presupusă, toate acestea și încă altele sînt relatate pasionant și provocator alături de anecdote erudite pe gustul iubitorilor de cărți și de istorii detectivistice în care acestea din urmă sînt implicate.
Un Leitmotiv al lucrării este furnizat de întrebarea fundamentală pusă de istoria contrafactuală: ce s-ar fi întîmplat dacă o altă formă de creștinism s-ar fi impus? Cu certitudine, răspunde Ehrman, toată istoria noastră ar fi fost complet diferită, după cum diferite ar fi fost și credințele și cultura noastră. Ce șanse de a se impune ar fi avut cele trei grupări analizate în profunzime? Nule, în cazul ebioniților și marcioniților, discutabile, în cazul gnosticilor.
Fascinația pentru „formele alternative“ și senzația de pierdere a multiplelor perspective abandonate sînt componente esențiale propuse de acest volum a cărui premisă de elaborare – nemărturisită – pare a fi datoare, în mare măsură, relativismului epocii noastre. Care nu aparținea, însă, nici unuia dintre „creștinismele pierdute“.