Grădina antropologică

Un zoolog care scrie un tratat de antropologie tinde, prin fișa postului, să accentueze genul proxim, animalul, în defavoarea diferenței specifice, raționalitatea. Oricâte greutăți s-ar strădui să așeze pe cel de-al doilea taler, primul se va ridica incomparabil mai sus. „Umanul“ pare să fie un „animal îmbunătățit“ ca să parafrazez o sintagmă din literatura teologică. Cu o asemenea grilă hermeneutică – omenescul devine decriptabil în cel mai simplu mod cu putință: în mijlocul pretențiilor arogantului biped se târăște o reptilă, se bate cu pumnii în piept o maimuță, își etalează coada un păun. Omenesc-prea-animalic…

Desigur, nu e nimic rău că, din când în când, „Omul“ este readus cu picioarele pe pământ, în fața „familiei“ sale de origine, grotesc repudiate de el – pe măsura tot mai marilor sale izbânzi în cariera trofică. Acest parvenit al naturii, acest arivist nesătul să urce treptele – artificial înmulțite – ale unei scări a „evoluției“, a dus până la extrem „nerecunoașterea“ legăturii dintre el și restul vietăților, ba chiar dintre el și Pământ. El este atât de încredințat că „lumea omului“ este într-atât de diferită de „lumea naturii“ încât, în ciuda evidențelor și a argumentelor aduse de propria lui rațiune, nu poate încă accepta existența efectelor dezastruoase și ireversibile ale acțiunilor sale asupra mediului. Adânc împlântată în gândirea sa, paradigma irațională a rupturii de nivel dintre el și natură îl face să fie convins că deșeurile de plastic, radioactive sau emisiile de carbon – nu pot avea niciun efect serios asupra climei sau a ecosistemului. E straniu că însuși Friedrich Nietzsche – marele profet al împăcării omului cu Pământul – se arată, într-una din diatribele sale zarathustriene, profund marcat de o asemenea viziune segregaționistă și antropocentristă: „ce este maimuța față de om? O rușine și o batjocură dureroasă…“

Întrebarea pe care Zoomenirea te face să ți-o pui este însă următoarea: cât din animalul lui Morris are legătură cu „animalul“ real și cât este o construcție pe temeiuri onto-teologice. Din nefericire, obiectivitatea naturalistului este invers proporțională generalității afirmațiilor sale. Invers, cu cât rămâne mai apropiat de detaliu și de particular, cu atât informațiile și concluziile lui sunt mai relevante din punct de vedere științific. De îndată ce se îndepărtează, naturalistul – fiind de obicei mai curând ingenuu din punct de vedere filosofic – riscă să fie preluat de „viziuni“ metafizice și / sau chiar religioase. Argumentația lui „științifică“ nu va face atunci decât să întărească și să împrospăteze prejudecăți milenare: animalul este o entitate guvernată de principiile nutriției și sexualității (reproducerii). Restul: lupta pentru putere, teritorialitatea, agresivitatea, ba chiar instinctul de supraviețuire sunt derivabile din această diadă și explicabile prin raportare la ea.

Oricât de numeroase ar fi, canalele de televiziune despre natură – de obicei de sorginte englezească și americană – împărtășesc toate, fără abatere, una și aceeași doctrină „darwinistă“, „ortodoxă“ până la trivializare. Câteva titluri de emisiuni din ultima vreme transmit fără reținere „ideologia“ (sau, dacă preferați, „politica“ postului): „Ucide sau vei fi ucis“, „Mănâncă sau vei fi mâncat“, „O planetă ostilă“, „Mașinării de ucis“, „Topul celor mai performanți ucigași din natură“ ș.a.m.d. Mărturisesc că nu o dată mi s-a părut suspectă „armonia“ dintre agresivitatea și ferocitatea manifestate în cursul istoriei de către englezi și americani și cele demonstrate, iată, de „natura“ însăși în emisiunile canalelor „științifice“ anglo-americane. Ca și cum… faptele lor istorice ar fi fost justificate și întemeiate de „legi“ ale naturii, de o „rațiune“ sau de un „spirit“ activ în întreaga lume vie. Să ne reamintim că unii dintre sofiști utilizau exact același gen de argumentație pentru a obține o întemeiere „naturală“ a acțiunilor imorale ale ființei umane. În acest curs al ideilor, o întrebare devine inevitabilă: ce emisiuni despre animale și lumea naturii ar face de pildă o televiziune „științifică“ din India sau din Mongolia, din Tibet sau din Egipt? Ca român, îmi este încă vie în memorie Teleenciclopedia – emisiunea științifică celebră mai ales în timpul regimului comunist – unde natura părea cuprinsă de un pacifism, ba chiar de o resemnare paradisiac-mioritică: florile se deschideau de la sine, albinele le polenizau, cerbii își plimbau țanțoș coarnele falnice, arareori încrucișate în dueluri – deloc sângeroase, aproape ludice. Dacă Iisus ar fi fost contemporanul nostru, ar fi ales în mod sigur Teleenciclopedia, și nu televiziunile englezești pentru ilustrarea vestitei sale pilde: „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește.“ (Matei, 6:26). Într-un caz, natura întemeiează lupta individualistă și egoistă pentru hrană și sex (reproducere) din rândul oamenilor, în al doilea caz natura „arată“ fundamentele ultime ale unei societăți umane paternaliste și aproape asexuate.

Desmond Morris caută – pe baze englezesc-“darwiniste“ – animalul din om. Și nu-i este greu să-l găsească… în grădina zoologică. Omul s-a distanțat de animalul natural întrucât trăiește în medii artificiale, în suprastructuri urbane, în populații dense… astfel încât cel mai bun termen de comparație nu este animalul sălbatic, ci animalul captiv, închis în „sanctuare“. Este – așa cum e și animalul de la Zoo – un animal sălbatic de-naturat, cu nevroze cauzate de lipsa de spațiu, de repetitivitatea acțiunilor, de absența stimulilor sau, dimpotrivă, de suprastimulare. Animalului sălbatic (adică liber) îi corespunde, în cazul omului, vânător-culegătorul din care se trage. Și la fel cum animalul închis într-o cușcă la grădina zoologică poartă în el un fost animal sălbatic, omul din marile orașe îl poartă încă în el pe vechiul vânător. Un „vânător“ – pe de o parte extrem de frustrat, pe de altă parte, supra-satisfăcut. În mod curios, din această situație contradictorie decurg, pe lângă destule inconveniente la nivel individual, personal, mult mai multe avantaje, beneficii la nivelul grupului (ah, ponciful „speciei“!): grădina zoologică umană a prosperat și continuă să prospere, nefiind amenințată decât de… chiar creșterea sa necontrolată. (Într-adevăr de la trei miliarde de locuitori câți număra grădina antropologică în anii 1960 când scrie Morris cartea, omenirea aproape că s-a dublat în numai aproximativ jumătate de secol. Amintesc, cu această ocazie, o delicioasă maximă a lui Morris în sprijinul contracepției: „e mai bine să previi viața decât să o vindeci“.) Omul își manifestă inventivitatea atât în condiții traumatice – războiul, de pildă (provocat – previzibil! – de creșterea demografică și de limitarea resurselor), cât și în condiții de supra-satisfacție unde timpul liber îl face să se plictisească, plictiseala să caute stimuli, căutarea stimulilor să descopere… pe lângă perversiuni sexuale, deviații comportamentale, divertismente ieftine… literatura, arta, știința, filosofia! Cultura – explicată de un zoolog!

Care sunt bazele „naturale“ ale inventivității umane? Omul face parte, ne spune Morris, din categoria animalelor oportuniste. Cealaltă categorie este reprezentată de animalele specializate: crocodilul așteaptă, într-o vigilență amorțită, să traverseze următoarea pradă balta în care el zace; păianjenul să-i cadă în plasă următoarea masă ș.a.m.d. În schimb, animalele oportuniste (maimuțele, ratonii, veverițele, hienele și oamenii) nu așteaptă, ies în întâmpinare, explorează, caută, cercetează, profită de pe urma a ceea ce le scoate în cale întâmplarea sau norocul. Creierul său supradimensionat l-a făcut pe om să împingă trăsătura exploratorie – comună, cum am văzut, și altor animale… cu o fenomenologie de altfel destul de distinctă – la performanțe extraordinare, despărțindu-se astfel definitiv de ele. Dar chiar și animalele din captivitate (având asigurate, precum omul civilizat, masa și casa…) ajung la performanțe de care sunt incapabile în condiții de viață sălbatică: construiesc adăposturi, mânuiesc instrumente, elaborează scheme de acțiuni.

Sexualitatea ocupă – după nutriție – celalată jumătate a existenței bipedului fără pene și cu unghii late. Mașinile sport, de pildă, sunt „falusuri“ lungi din care capul șoferului abia se mai întrezărește. Chitarele electronice sunt, de asemenea, falusuri stilizate – coada prelungită până la extrem și ițită în sus joacă rolul principal în spectacolele de muzică rock, iar corpul chitarei este ținut, elocvent, la nivelul pubisului solistului. Rujul, oja, fustele mini, epoleții, suspensoarele – se adaugă la panoplia însemnelor sexualității umane.

Explică „animalul“ de sorginte anglo-americană altceva decât „omul“… cultivat de „cultura“ anglo-americană? E drept, o cultură pe cale de a deveni universală, globală. Cu toate astea, memoria noastră mai poate încă evoca alte „fapte“ naturale, la fel de reale ca și nutriția și sexualitatea, dar care spre deosebire de acestea ocupă… mult mai mult timp din viața unui animal, chiar dacă sunt mult mai puțin spectaculoase. Acele intervale de inactivitate cvasi-contemplativă (dacă tot e să antropomorfizăm), aproape indistincte de momentele de detașare ale unui yoghin… Perioadele de suspendare a funcțiilor biologice (hibernarea). Multe dintre animale oferă exemplul unor ființe pentru care nutriția și, mai ales, sexualitatea – sunt adevărate evenimente. Unele animale mănâncă odată la două-trei luni! De împerecheat se împerechează câteva săptămâni sau zile pe an!

Nu cumva toată această viziune asupra vieții animale (lupta acerbă pentru hrană, sex și putere) este efectul schematizării inerente dramatizării – pe care de altfel o analizează, foarte subtil, chiar Desmond Morris în cuprinsul cărții sale, dramatizare superpotențată în epoca televiziunii? Nu poți face o emisiune despre „hibernarea“ unui urs sau despre lenevirea unui leu sub arșița soarelui. Trebuie să prinzi, să capturezi evenimentele din viața animalelor – sfâșierea prăzii, împerecherea, lupta dintre rivali! Adevărata captivitate a animalelor în epoca noastră este tocmai această „capturare“ a lor în evenimențial, în nevoia de „dramă“, de conflict, de spectacol a omului. Și de justificare a lui însuși!