În ultimul său roman, Serotonină,, Michel Houellebecq reia o temă a romanului european, temă care configurează un tablou al oboselii civilizației europene în contextul (post)modernității pe care a creat-o, cu alte cuvinte, tema declinului, a decadenței pe care o teoretiza Oswald Spengler în Declinul Occidentului. Termenul este aruncat în carte, dar rămâne flotant, ca și Huysmans al cărui roman, În răspăr, oferea ghidajul existențial și estetic al unui hedonist pur sânge din romanul anterior al lui Houellebecq, Supunere, noul său roman pivotează în jurul unui singur personaj, un dezabuzat, solitar, la momentul bilanțului unei vieți care-l lasă secătuit și al cărei declin îl documentează prin pânza fratică a amintirilor. Obsesia declinului Occidentului convertită literar este o temă care scandează ritmurile modernității de la Baudelaire, Huysmans și Thomas Mann la Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ernst Jünger, Camus și Céline. De la poemul lui Baudelaire N’Importe où Hors du Monde, la aristocratul cinic, dezabuzat, mizantrop, hiperrafinat Des Esseintes, de la străinul camusian detașat de o umanitate în care nu se recunoaște la personajul din Voiaj la capătul nopții care înregistrează un meschin generalizat al unei umanități decrepite, de la epuizatul romancier Aschenbach care suferă o comoție erotică în fața unei frumuseți adolescentine, la familia aristocratică Salina ce se stinge în Ghepardul sau la societatea aristocratică care dispare sub loviturile Marelui Pădurar în Pe falezele de marmură avem un traseu care conduce către personajul lui Michel Houellebecq, un hedonist mizantrop, intelectual jemanfișist, cinic relaxat, reflectând pe marginea dezastrului, al său, al altora, al societății franceze, al lumii occidentale. Cea de-a doua temă a romanului este veche de când lumea, fericirea, prezentă rezidual sub o formă surogat, și anume plăcerea. O societate a plăcerii, a bunului plac, care-și forjează ca ideologie plaisirismul și care are o tradiție consistentă în secolul al XVIII-lea francez, cu libertinii lui. Plaisirismul este asociat legăturilor libere, necondiționate, generând satisfacție spontană, în care afecțiunea ține de ordinea secundarului, asociată confortului și juisării, respingând orice intensități și angajamente burgheze, precum familia. Referințele la sex punctează toate experiențele personajului Florent-Claude Labrouste, inginer agronom, în vârstă de 46 de ani, specialist în reglarea raporturilor dintre producători și piața liberă în acord cu reglementările Uniunii Europene. Tema fericirii și-o asociază firesc pe cea a nefericirii, relația e aproape dialectică, doar că aici numele nefericirii s-a schimbat, ea se numește depresie. Versul baudelairian din poemul deja invocat se portrivește cum nu se poate mai bine acestui personaj: „Cette vie est un hôpital où chaque malade est possédé du désir de changer de lit.“ Depresia este marele flagel al societății occidentale, sindromul de burn out, de extenuare, de epuizare a resurselor de vitalitate. Derizoriul căutării fericirii stă în concentratul de fericire, pilula albă care stimulează secreția serotoninei, substanță care asigură chimic starea de bine, de satisfacție. Pastila se numește Captorix și înlocuiește seria antidepresivelor clasice, Prozac, Seroplex, având însă drept efect secundar scăderea libidoului și chiar impotența. În fața acestui panaceu, Florent recapitulează o existență jalonată de aventurile sale erotice mai importante, revizitează chiar foste iubite, reflectează în marginea acestor relații la condiția umană, la raporturile dintre sexe, la evoluția societății occidentale etc. Ca și Des Esseintes, își asumă rolul unui spectator într-o societate la care nu aderă, poziția sa este chiar dacă neîndreptățită genealogic, cea a unei scârbe princiare. Detașarea sa, însă, conține o fisură, există o excepție în acest palmares, iar această excepție este iubirea întruchipată de Camille, care ca orice iubire neîmplinită poartă parfumul paradisului pierdut. Iar acest paradis este un paradis burghez, heterosexual, al familiei, este cu alte cuvinte un teritoriu al conformismului, al predictibilității, al calmului care vine din rutină, al obișnuinței și al banalului, al fidelității conjugale care pare aproape de neconceput pentru ceea ce Alain Finkielkraut numește „noua dezordine amoroasă“. Conștiința acestui paradis pierdut bântuie societatea occidentală, în încercarea de a-i șterge memoria sau de a-l demitiza sau pur și simplu de a-l arunca într-un derizoriu absolut, niciun exces nu e prea mic, nicio sfidare nu e prea îndrăzneață. Sexualitatea e terenul privilegiat al acestei confruntări, căutarea obstinată a plăcerii cu evitarea oricărui suferințe, a oricărei implicări, a oricărui inconvenient este dezideratul principal. Aprecierea calităților sexuale ale partenerelor, evaluarea lor din perspectiva prestației erotice, a gradului de confort pe care-l oferă, precum și a gradului de uzură la care pot ajunge ceea ce le face inutilizabile reflectă această formă de hedonism cinic într-o cultură care, precum cea franceză, acordă o importanță deosebită detaliilor vieții. Florent este un epuizat, unul dintr-o mare familie răspândită peste tot în cultura europeană și căruia secolul XIX , mai precis fin de siècle îi aduce un consistent omagiu. Pentru că îl asociază bunului-gust, îl asociază practic artei pentru artă, și implict unei aristocrații intrate în disoluție accelerată. De cealaltă, parte se află îndemnul voltairian din Candide, „Trebuie să ne cultivăm grădina“, un îndemn la cumpătare, la modestie, la gospodărirea împrejurului, gospodăria familială, cea a unei conjugalități liniștite, domolită în rutine și rituri domestice. Această atitudine cu valorile care-i incumbă este recuperabilă din gestul cu semnficație simbolică al sinuciderii părinților săi, atunci când unul dintre soți ajunge în stadiul ultim al unei maladii incurabile, un final de o serenitate emoționantă, un mic poem al fericirii și devotamentului conjugal.
Tema declinului se întoarce pe turnanta aristocrației care a supraviețuit în condiția burgheză a fermierilor, unii cu genealogii ilustre precum Aymeric, prietenul lui Florent. Noile politici economice din UE conduc la eliminarea unei bune părți a acestor fermieri care se ocupă în principal cu creșterea vacilor de lapte și fabricarea brânzeturilor. Revolta lor condusă de acest aristocrat decrepit, Aymeric, care-i conduce pe fermierii înarmați cu arme de vânătoare, aprinde, paradoxal, vechi pasiuni revoluționare. O Franță pe care Michel Houellebecq o proiectează ca aparținând tradiției se scufundă cu tot cu tradiție; declinul este parte a unui proces economic de diversificare a pieței, implacabil, indiferent la conservarea miturilor și a mărcilor identitare. Acest proces de disoluție îl documentează autorul prin intermediul lui Aymeric, dar și al lui Florent care lucrează la cel mai înalt nivel pentru cei care contribuie la acest proces, gestionând aceste schimbări radicale.
Michel Houellebecq și-a transformat romanul într-o reflecție extrem de elaborată cu privire la condiția umană și posibilitatea fericirii în acord sau dezacord cu „ spiritul vremii“ Iată o astfel de interogație la final de roman, în măsură să-l lumineze la relectură, să-i reia toate provocările, să dea curs propriului nostru gând: „Ne-am lăsat oare ispitiți de mirajul libertății individuale, al unei vieți deschise, cu infinite posibilități? Tot ce se poate; astfel de idei erau în armonie cu spiritul vremii; nu le-am formalizat, n-aveam chef de așa ceva; ne-am mulțumit să ne supunem și să ne lăsăm distruși de ele; și apoi, vreme îndelungată, să suferim de pe urma lor.“