La Paris, între controverse și miraculos

Dincolo de instituții culturale faimoase care atrag anual milioane de vizitatori, Parisul are o salbă de muzee de mici dimensiuni care, pe lângă colecții permanente demne de interes, propun vizitatorilor remarcabile expoziții temporare. Două asemenea recente manifestări, ambele produse de o societate particulară specializată numită „Culturespaces“, cu o experiență de mai bine de un sfert de veac, fac subiectul rândurilor care urmează.

Situat pe rue de Grenelle, în arondismentul al VII-lea, muzeul care poartă numele lui Aristide Maillol (1861-1944) și include un număr important de lucrări ale acestuia a fost înființat în 1995 de Dina Vierny, un fost model al artistului. Sculptor, pictor și grafician, Maillol este cunoscut mai ales pentru nudurile sale voluptoase inspirate de idealuri antice dar și de Auguste Rodin, fiind însă lipsite de numeroasele atribute prevestind viitorul ale creației celui din urmă. Pornind de la gândul că, odată intrați în muzeu, vizitatorii vor avea curiozitatea să vadă și lucrările unui artist astăzi relativ marginalizat, eforii instituției și-au propus, în ultimii ani, să atragă publicul printr-o serie de expoziții temporare având sau nu legătură cu opera lui Maillol.

Cea mai recentă a fost dedicată unor lucrări aparținând Fundației E. G. Bührle, aflate într-un periplu mondial înainte de a fi relocate permanent – din vila elvețiană care le-a găzduit începând cu 1960 – într-o aripă nouă, încă nefinisată, de la Muzeul de Arte Frumoase (Kunsthaus) din Zürich. Este neîndoielnic că ansamblul de lucrări achiziționate de industriașul Emil Bührle (1890-1956) constituie una dintre cele mai remarcabile colecții particulare de artă europeană alcătuite la mijlocul secolului al XX-lea. Semnele de întrebare, augmentate recent de decizia de a găzdui colecția într-un muzeu susținut din fonduri publice, au fost mereu legate de modul în care această minunată colecție a fost alcătuită. Născut în Germania și educat în Litere și Istoria artei, Emil Bührle s-a mutat în anii 1920 în Elveția unde a câștigat o avere uriașă ca furnizor de arme pentru toți cei interesați, dar ajutând, în special, efortul de război hitlerist. Mai mult, chiar dacă majoritatea lucrărilor din colecția Bührle au fost achiziționate în anii 1950, multe dintre cele cumpărate în anii de război au provenit din colecții jefuite sau ai căror foști proprietari au fost siliți de împrejurări să le vândă pe nimic.

Asta nu înseamnă că multe dintre cele circa 50 de tablouri expuse în Muzeul Maillol nu sunt de o valoare excepțională. De la Monet (Maci lângă Vétheuil ) și Van Gogh (Semănător la asfințit), la Tolouse-Lautrec (Messaline) și Cézanne (Băiatul cu jiletcă roșie, Grădinarul Vallier), expoziția este marcată de capodopere indubitabile. Bührle a avut un gust aproape infailibil, un „ochi“ special care l-a ajutat să aleagă nu doar tablouri remarcabile dar cele care au avut un rol transformator în creația unor mari artiști de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor. Colecționarul a fost profund interesat de evoluția creatorilor pe care i-a admirat, nu doar de lucrările de maturitate, definitorii. A cumpărat astfel cu asiduitate tablouri de la începuturile lui Gauguin și Cézanne căutând în acestea sâmburii unor evoluții viitoare… Pictat în 1884, în Normandia, Drum care urcă pare un punct unghiular în opera lui Gauguin. Prin economia de mijloace cu care sunt reprezentate formele simplificate, tabloul evocă pictura lui Pissarro dar, în același timp, dinamismul variațiilor de culoare prevestește creația mai târzie a pictorului… Ispitirea sfântului Anton (1868) este marcată de un fundal întunecat, de sorginte barocă, tipic pentru perioada începuturilor provensale ale carierei lui Cézanne. Siluetele lipsite de senzualitate și structura piramidală a unui segment al compoziției se vor regăsi însă în faimoasele scene cu femei la scăldat de la sfârșitul carierei artistului… În același timp, subiectul lucrării este unul abordat adesea în arta occidentală și tabloul trebuie văzut în acest context. Influențat de gândirea criticului german Julius Meier-Graefe, Bührle a considerat mereu arta impresioniștilor și post-impresioniștilor – nucleul colecției sale – ca o continuare a unor vechi tradiții și nu ca o ruptură cu trecutul. Din această perspectivă, Manet era urmașul lui Frans Hals și al lui Velázquez, Cézanne era legat de Poussin și Chardin și desene de Daumier sau Van Gogh te trimit cu gândul la Rembrandt. În consecință, o serie de lucrări mai vechi sau mai noi – Furtună la Dodrecht de Aelbert Cuyp, un peisaj marin de Guardi, Apollo învingător al balaurului Piton de Delacroix, Femeie citind de Corot – cu valori „impresioniste“ avant la lettre au fost incluse în expoziția de la Muzeul Maillol.

Adăpostit într-o vilă aristocratică, construită în 1875 pe bulevardul Haussmann din inițiativa perechii de colecționari Édouard André și Nélie Jacquemart, muzeul ce le poartă numele se află, din 1913, sub oblăduirea Institutului Franței. Este cunoscut nu doar pentru bogăția interioarelor ci, mai ales, pentru colecția de artă italiană din secolele al XV-lea și al XVI-lea, cu exemple remarcabile atât de artă florentină (Botticelli, Donatello, Uccello) cât și venețiană (Carpaccio, Bellini, Mantegna). Cel mai cunoscut exponat din întreaga colecție este însă o frescă mai târzie, pictată de Giambattista Tiepolo pentru Villa Contarini în secolul al XVIII-lea. Plină de acea delicată lumină care a făcut ca Tiepolo să fie considerat – de Emil Bührle printre alții – un adevărat precursor al impresionismului, pictura descrie vizita regelui francez Henric al III-lea la Veneția ca oaspete al dogelui Contarini. Cuplul André a descoperit fresca în cursul unei călătorii în Italia în 1893 și a reinstalat-o deasupra scării principale a locuinței lor cu asemenea grijă pentru detalii încât ai impresia că a fost pictată in situ.

Și aici, la Muzeul Jacquemart-André, există câteva săli rezervate unor expoziții temporare de mai mici dimensiuni, folosite acum pentru a expune câteva zeci de tablouri ale pictorului danez Vilhelm Hammershøi (1864-1916). Creator singular, greu de asociat cu o școală anume, ignorat în bună măsură atât de contemporani cât și de generațiile care i-au urmat, artistul a trăit aparent o viață la fel de cenușie precum culorile pe care le-a folosit cu predilecție în pictura sa. În ultimele decenii însă, scenele sale de interior, pline de o lumină pe care mulți o compară cu cea din tablourile lui Vermeer, au căpătat o faimă neașteptată. Expuse acum la Paris, aceste imagini pline de simplitate, despuiate de orice decorații de prisos, pictate în cele câteva apartamente în care Hammershøi a trăit, contrastează cum nu se poate mai clar cu cele – datând aproximativ din aceeași perioadă – pline de gust dar evident opulente ale vilei cuplului André. Puse alături de câteva lucrări cuminți, modeste, pictate de alți pictori danezi cu care Hammershøi a fost apropiat – Peter Ilsted, Carl Holsøe – tablourile își demonstrează cu atât mai mult unicitatea.

Explorând nu doar scenele de interior ci întreaga tematică abordată de pictorul danez – portrete, nuduri sau peisaje – organizatorii au scos în evidență o abordare similară a tuturor subiectelor, folosind aceleași nuanțe de cenușiu, într-o perioadă în care pictura de avangardă era dominată de explozii coloristice tot mai „sălbatice“. Peisaje severe sunt lipsite de orice urmă de pitoresc și de orice prezență umană. Hammershøi pictează repetat portrete ale membrilor familiei și ale unui cerc restrâns de prieteni. Evită mereu orice incursiuni „psihologice“. Într-o lucrare de mari dimensiuni – „Cinci portrete“ (1901-1902) – personajele sunt redate cu o precizie aproape fotografică. Orice interacțiune dintre acești presupuși prieteni este însă total absentă. Fiecare privește în altă parte… Soția artistului, Ida, apare de multe ori în scenele de interior. Văzută din spate, este doar un element scenografic cu nimic mai important decât omniprezentele uși cu canaturi albe, semideschise… În tablourile lui Hammershøi timpul pare suspendat și atmosfera este mereu lipsită de orice semne de bucurie. Modul în care pictorul își construiește suprafețele, alăturând mici trăsături cenușii de penel care par identice, dar se constituie într-o tapiserie de o varietate timbrală remarcabilă are însă ceva care ține de miraculos.

Meandrele posterității artistice sunt de multe ori greu de înțeles. Trebuie să sperăm că îl apreciem astăzi pe Vilhelm Hammershøi astăzi nu pentru că regăsim cu ușurință locul într-o lume în care incapacitatea de a comunica – cu semenii și cu natura – este cronică, ci pentru acest miraculos la care ne face părtași.