Două poete

O disciplină discretă însă continuă, o severitate disimulată datorită cutezanței asociațiilor caracterizează versurile Nicoletei Crăete. Succesiunea aleatorie a secvențelor nu e astfel decît rodul unei paradoxale suprapuneri între spontaneitate și rigoare, din care prinde ființă poezia. E observația pe care o putem face în virtutea majorității textelor oferite de Nicoleta Crăete, fiică a Amarului Tîrg. Nu o dată poeta are aerul de-a scrie „la întîmplare“, că improvizează, favorizînd astfel o grațioasă fluență a textului. Din loc în loc accente meditative aidoma acelor grains de beauté de pe obrazul unei femei frumoase: „nu-mi cere să exprim inexprimabilul/ decît prin cuvinte/ care să își verse conținutul în gol/ ca să poată să zboare// e ca și cum tu nu vrei să vezi diferența/ durerile mici bat pasul pe loc/ poate doar uneori cîte o străfulgerare/ în negura fîntînii// singur absurdul naște corpuri vii/ care pulsează/ la corpuri distanță de corp// atîta noapte există în margini“ (atîta noapte există în margini încît merg alb). Explicația rațională nu-și poate totuși afla locul într-un atare context al mișcării melodioase, dansante. Echilibrul său pare a se realiza prin mijlocirea piruetelor: „nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă/ nu ies copaci din trupul meu/ din care să crească o pădure întreagă apoi/ în care să mă pierd// nu i-am chemat eu pe toți acești oameni la masă/ și nu înțeleg// eu nu am deschis ușa de zile întregi/ am acoperit toate oglinzile din casă cu mîna/ și mi-am lipit pe frunte o carte/care să mă împiedice să cad“ (eu nu sunt aici). Reale dificultăți nu par a exista pentru această natură poetică luminoasă ce se străduiește a-și notifica prin extazul scriptic o beatitudine existențială: „nu văd nu aud nu știu drumul// ca să pot merge/ am învățat pasul viermelui/ descălțat de iluzii/ plutitoare în fața ferestrei/ ei aruncă în mine cu flori/ împietrite de iarbă/ eu le sărut pe frunte/ îmi cresc rădăcini// fericit cel ce rîde cînd plînge/ căci a lui va fi tihna/ din urmă“ (tihna din urme). Nimic nu se oprește, lucrurile posedă o cursivitate care sugerează un soi de „naștere“ continuă. Infantilismul și senzualitatea confluează. Materia devine ductilă, se lichefiază, adoptă forme insolite sau pur și simplu se evaporă: „există zile și zile/ pe unele le tîrăști după tine fără să le cunoști chipul/ le întorci cu fața în sus/ le privești adînc în ochiul albastru solid/ ca o copilărie/ prin care nu ai reușit să străbați/ cînd te plimbai cu păpușa acidă de mînă/ spre casa de hîrtie/ după o perioadă de liniște/ răsar oameni ca niște fructe lichide din zidurile casei“ (păpușa acidă). Totul are aspectul unui incipit fericit: „floare de cuțit cu minte proprie/ răsărită din primele ore/ aleargă înaintea mea/ pe o muchie cu tăiș alb/ și anunță-i pe toți// a început“ (corpul meu). Apariția bărbatului în acest blînd delir feminin e și ea lipsită de tensiune, alipire a două zîmbete dăruitoare: „eu îi zîmbesc/ cuțitul cu mînerul albastru din mîna lui stîngă/ în a cărui lamă citesc/ cum bărbatul locuiește la capătul celălalt al patului meu/ și mă ține de mînă“ (bărbatul de la capătul celălalt). Corporalitatea dă senzația proiectării în infinit: „lîngă această întindere albă/ corpul meu nu mai are nici centru nici margini“ (așază-te lîngă mine). Perfecta armonie jucăușă a obiectelor în consens cu emoțiile, orientarea pururi serenă a emoțiilor face ca scadența ființei să aibă alura cea mai firească din lume, „pînă în punctul în care/ discontinuul te anunță că e timpul/ să mori“ (egal cu a scrie).

Spre deosebire de viziunea fericitoare a Nicoletei Crăete, o altă înzestrată poetă, Mihaela Roxana Boboc, plătește un tribut melancoliei. Cotidianul d-sale e un mozaic de penumbre, de semnale fie și delicate ale unor anxietăți pe care le dezvăluie cu resemnare: „locuiesc la parterul mic al unui bloc mare dar nu asta contează/ cerul se vede în asfaltul ploilor mele, iadul e un pas mai jos,/ mi-e frig/ caloriferul e rece și mă încălzesc cu două sticle de doi litri/ una de-a dreapta alta de-a stînga/ sunt aripile mele, glumesc, dar sora nu rîde – ea e deja în iadul cu amintiri/ nu simte frigul nu simte nimic/ e mai bine bătrîna cu batic negru a trecut dincolo cu ochii deschiși/ eu dorm/ mi-e frică să nu-mi fure raiul din pleoape“ (Ochiul lui Dumnezeu). În ochii autoarei lumea constituie o emergență de disocieri și contraste „cum se numește omul neetichetat care plînge și rîde în același timp/ cu ochii la cer și pămînt și nimicul dintre/ respiră prin copca durerii/ respirați în sincron și nu vă veți întîlni“ (Frica secundelor). Ceva simetric, iregular pîndește de pretutindeni: „Iubirea e atunci cînd săruți fruntea rece a părintelui tău/ și Dumnezeu tresare pe buzele tale,/ cînd culegi în pantofi toate pietrele din cimitir/ și tot mai e loc de una/ să-ți amintească de copilul care arunca cel dintîi piatra (…) Roxana încă își leagă șireturile strîmb/ semn că în cer și pe pămînt/ distanțele se anulează“ (Iubire e atunci cînd săruți podul palmei). Dar nu apare o reacție conflictuală față de mediu, ci o atitudine „cuminte“, o tristețe dizolvată în acceptarea grandioaselor locuri comune care ne circumscriu viața. Dacă la Nicoleta Crăete aveam a face cu umori în cheie modern-nonșalantă, urbană, aici ni se relevă o ancestralitate cu solide rădăcini rustice. Iată fie și o distanțată parafrază folclorică: „cine ești de-mi încui zările toamnei/ eliberează-mă de mine, dragoste,/ cu poemele neîmblînzite în sîn/ copilăria să-mi salte sub păpădiile galbene“ (Ochii lor de jad). Ca și relatarea că Penelopa ar visa „despre dragoste și maci/ cai albi și mesteceni/ ferestre înflorind sub cerul de mai“, pînă „mi se face dor de dor“ (Despre dragoste). Nu o dată întîlnim o vibrație arhaică, consubstanțială cu Blaga, dar fără influența scriptică a acestuia (Văduva unui erou). Nicoleta Crăete și Mihaela Roxana Boboc, două tinere poete structural complementare pe care se cuvine a le urmări cu deosebită atenție.