Didier Decoin: Despre inițierea în iubirea care este mai puternică decât moartea

Didier Decoin a venit în România în luna iunie la Invitația Institutului Francez și a Editurii Humanitas Fiction. E unul dintre cei mai apreciați scriitori francezi contemporani, jurnalist, scenarist și, de două decenii, secretarul general al Academiei Goncourt. În România i-a fost publicat, la Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, romanul Biroul pentru Grădini și Iazuri; de la această carte a plecat, de altfel, și dialogul de mai jos.

Cristian Pătrășconiu: Mai bine de 12 ani pentru a scrie un roman. Mult timp, puțin timp? De ce a durat atât?

Didier Decoin: Într-adevăr, a fost chiar mult, prea mult. Mult prea mult – și pentru mine, și pentru editorul meu. Problema primă a fost aceea că nu știam mai nimic despre perioada japoneză despre care aveam intenția să scriu: Japonia Evului Mediu. A trebuit, prin urmare, să caut informații, să mă documentez despre acele timpuri. Ceea ce, în sine, a fost destul de complicat fiindcă nu a rămas mare lucru de atunci. Sigur că da, existau cărți – dar mai ales în niponă – or, eu nu înțeleg aproape deloc această limbă. Așadar, a trebuit să fac multă muncă de cercetare. Dar, în fond, a fost o experiență extraordinară – pentru că am putut să petrec, cu mintea, aproape 12 ani într-un „decor“ extraordinar, am fost alături de un personaj extraordinar, Myuki. Deși e un timp îndelungat, cred că mai degrabă acesta a trecut foarte repede; desigur, editorul meu nu e de aceeași părere… De ce și cum e fascinantă acea Japonie, din acea perioadă? De ce a fost așa de provocatoare pentru dumneavoastră? Cred că în istoria Japoniei și, de altfel, în istoria mondială, am fost martorii atunci – în Evul Mediu, acum câteva sute bune de ani – ai unei bule, ai unei paranteze fermecate și fermecătoare. Spre exemplu, atunci, în Japonia, pedeapsa capitală nu exista; în închisori, abia dacă erau câțiva deținuți. Deci, cam tot ce făcea rău era înlăturat sau, în orice caz, bine îndiguit. Exista, în schimb, un pronunțat gust pentru frumos, o aplecare aparte către poezie; existau concursuri de parfumuri, de asemenea. Momentul acela era absolut magic. În același timp – în acel timp, mai precis –, noi, în Europa, aveam castele uriașe pline de umiditate, se mânca destul de prost sau chiar foarte prost; când treceai printr-o alee întunecată, trebuia să fii vigilent și, de multe ori, să scoți sabia, pentru că nu se știa niciodată de unde putea să te atace cineva. În schimb, simultan cu aceasta, la celălalt capăt al lumii, în Japonia acelor ani de care aproape că m-am îndrăgostit, duelurile erau poetice; erau dueluri cu poezia. Aproape că mi se pare de necrezut că, în Evul Mediu, atunci, exista atât de mult rafinament la ei.

Putem pune în paralel romanul acesta al dumneavoastră cu o carte majoră care vine dinspre Japonia și care e descoperită relativ de curând de publicul occidental și foarte recent de publicul român – mă refer la Povestea lui Genji, de Murasaki Shikibu?

Îmi faceți o mare onoare și faceți cărții mele o mare onoare așezând-o într-o asemenea, uimitoare, companie literară. În ce mă privește, am descoperit cu mult timp în urmă Povestea lui Genji și am fost, trebuie să mărturisesc, absolut bulversat. Suntem, de altfel, mulți cei care credem că Povestea lui Genji a reprezentat nașterea romanului modern. Până atunci, romanele vorbeau despre lupte, despre războinici, despre campanii militare, despre victorii și înfrângeri; însă, iată, odată cu această carte , avem o femeie care scrie despre un prinț extraordinar de frumos, deși nu tocmai cuminte, care se plimbă seara pe străzile din Kyoto, care intră în mai multe case, care seduce și face dragoste cu mai multe femei – un fel de Casanova înainte de Casanova. Eu am fost – sunt încă, de fapt – îndrăgostit de acest roman. Și, da, ca să răspund direct întrebării dumneavoastră: Povestea lui Genji e la temelia cărții mele despre lumea japoneză. Într-atât de mult încât, pe de altă parte, îmi vine să spun că dacă nu aș fi citit Povestea lui Genji și dacă nu m-aș fi îndrăgostit de această carte, este probabil că nu aș fi scris cartea mea.

Ce fel de inițiere parcurge personajul dumneavoastră feminin, Myuki? În ce se inițiază ea? Ce fel de parcurs, care să poată fi citit într-o cheie spirituală, face acest personaj care, am sentimentul foarte puternic,v-a plăcut la nebunie? S-a

spus că e un fel de Ulise feminin…

E puțin spus că „mi-a plăcut la nebunie“. Da, e adevărat – Myuki e, cum spun orientalii, „drum și țintă“, e parte a unui traseu inițiatic, așa cum am gândit eu prezența ei în cartea mea. La început, aceasta a fost o femeie simplă, aproape primitivă aș putea spune, dacă am vrea să fim cumva cinici. Nu știa să gătească, nu știa să se ocupe de casă, nu știa cum să își coase o rochie; dar știa să iubească – și aceasta știa foarte bine să facă. Într-un fel, povestea lui Myuki, povestea evoluției acesteia seamănă cu povestea unei semințe care devine, la un moment dat, o plantă, care ajunge să rodească. Problema este că bărbatul de care ea era îndrăgostită moare. Ceea ce mă interesa, în ciuda morții și, mai mult, împotriva morții, a fost cum ea va continua să iubească după această atât de tragică întâmplare. Și cum va continua să primească iubirea soțului ei. Prin urmare, dacă mergem în această direcție de interpretare, este vorba în cartea mea despre o inițiere în iubire – și despre inițierea în iubirea care este mai puternică decât moartea. De altfel, la final, când moartea este aproape peste tot – căci avem, în scenariul pe care îl propun eu, un cutremur teribil –, Myuki depășește cumva și acest moment. În ce mă privește, cred că Myuki va fi fericită – fie aici, fie în altă lume…

Cum a venit la dumneavoastră acest roman? Cum ați dat peste această povestea? Care este „momentul de cotitură“?

Ideea a început să încolțească atunci când am citit Povestea lui Genji, precum și alte romane sau cărți ale doamnelor de la Curte din acea perioadă. Pe de altă parte, dorința mea foarte puternică în legătură cu acest roman – și aceasta, o dată în plus, explică, poate, de ce a durat așa de mult să scriu această carte – era să am o eroină care să corespundă fantasmelor mele. Deși e o eroină inventată, am vrut să o cunosc. Pe Myuki, am respirat-o în toți acești ani, am atins-o.

Cum ați spus?

Da. Am respirat-o. (zâmbește) Și, păstrând proporțiile, aș putea spune că la fel s-a întâmplat cu Gustave Flaubert și Doamna Bovary sau cu Hugo și Cossette. Cred că în cazul fiecărui scriitor, există câte o eroină care reprezintă proiecția lui, umbra lui, dublul lui. Pentru mine, a fost să fie Myuki. Eu nu sunt femeie. Dar, în arta romanului, nu contează, de fapt, sexul. Doisprezece ani i-am petrecut ca fiind aproape de Myuki, ca însoțitor al ei. Și, trebuie să recunosc, cam sunt îndrăgostit de ea.

Și acum?

Și acum sunt îndrăgostit de ea. Deși îmi este destul de greu. Am început altă carte, am altă eroină, dar încă mă mai gândesc la Myuki. Deși, să vă spun ceva, dar rămâne doar între noi; la început nu eram atras de japoneze.

OK. Dacă mergem în direcția asta, eu las deoparte toate notițele pentru acest interviu și intru în joc. Așadar: să înțeleg că dumneavoastră vă… înțelegeți mai bine cu personajele feminine din literatura pe care o faceți decât cu acelea masculine? Și, mai departe: le înțelegeți mai bine, le subînțelegeți mai bine? Intrați mult mai ușor și mai adânc în mintea lor?

(zâmbeștei) Normal. Răspunsul este, fără nici o ezitare, da. Eu sunt foarte fidel în dragoste, nu mi-am înșelat niciodată soția; cred că, în cazul de față, al lui Myuki, poate fi o formă de proiecție sexuală. Îmi place să am asemenea eroine de hârtie cu care să mă joc. Poate că faptul de a scrie romane este o modalitate de a salva o pereche, un cuplu. Îmi permit aici, în roman, anumite libertăți fictive și sunt încântat când încep o carte…

Căci e ca și cum ați merge la o întâlnire…

Exact. Pentru că încep să petrec timp cu o femeie, cu o eroină. Îmi place să îmi imaginez ce va face, îmi place și ceea ce, în cele din urmă, o fac să facă, îmi place să văd ce le face bărbaților. Despre Myuki, femeia mea specială din romanele mele, e și ceva mai mult: simt că aș vrea să o cunosc. Ea e mai puternică decât un vis, decât o proiecție. Știu cum miroase Myuki…

De vreme ce ați spus că ați respirat-o…

Da (zâmbește). Dacă aș întâlni mirosul acela pe stradă, cu siguranță că aș urmări-o pe femeia care miroase astfel.

Despre ce vă face mare plăcere sau v-ar face mare plăcere să scrieți, în mod special? Acum, după ce am auzit ce ați spus despre femei, am o oarecare bănuială…Nu mă refer numai la un subiect, ci și la o stare. Să povestesc un sărut. Mi se pare că este unul dintre cele mai importante momente în dragoste și, totodată, o provocare deloc ușoară pentru un scriitor. Eu nu am reușit încă să fac una ca asta; să fac în așa fel încât cititorul să trăiască acel sărut. Am reușit să descriu felurile în care personajele reușesc să se apropie unele de altele, dar nu și cum reușesc să se sărute – îmi lipsesc, sper că deocamdată, cuvintele pentru a descrie o asemenea scenă. Sper că, până înainte să mor, să reușesc să descriu această senzație și stare fabuloasă care este, după părerea mea, un sărut. Unii întreabă – a săruta înseamnă a înșela? Ei bine, eu aș spune – da, e ca și cum un act intim s-ar consuma integral. Poate că eu am anumite fantasme orale… În orice caz, atunci când văd o femeie, primul loc în care mă uit sunt buzele ei. Cum să descriu, cu ce cuvinte să descriu eu ceea ce simt în legătură cu aceasta? Pe de altă parte, mereu în romanele mele eu vorbesc despre mare. În toate cărțile mele trebuie să fie cel puțin un vapor. Da, îmi place ideea de vapor – care alunecă, pe un râu, pe mare, pe ocean. Și, așa cum era previzibil din ceea ce spuneam mai înainte, îmi place să scriu despre femei. Și despre pisici, desigur.

Dar de ce scrieți așa de mult despre iubire? Nu s-a scris suficient de mult despre iubire în literatura de până acum?

Nu. Niciodată nu e suficient cât se scrie despre această temă. Nici eu nu am scris suficient de mult pe această temă. S-au scris, este adevărat, tone de cărți despre această temă; dar când apare o altă carte despre iubire, este diferit. Și aceasta dintr-un motiv foarte simplu și evident: iubirile nu se aseamănă între ele, așa cum ființele nu sunt două identice. Eu cred că iubirea este o sursă infinită de inspirație. În plus, e cel mai important lucru care există. Poți, spre exemplu, să oprești războaie cu iubirea…

Ei, asta e versiunea idealistă. Sunt și războaie care pleacă de la o iubire. S-a și scris despre ele.

Exact. Vedeți cât e de importantă iubirea? Dacă pornește și oprește războaiele…Ce pot eu să garantez este că, atâta timp când vor exista oamenii, niciodată nu ne vom opri să scriem despre iubire.

Ce nu puteți spune sau scrie despre iubire? Ce nu vă iese, ce nu reușiți?

Despre sărut, cum vă spuneam și mai înainte. Dar și despre ceva care ar presupune, probabil, să mă „dezbrac“ intelectual total. Cred că e vorba despre esența iubirii – nu găsesc, nu am găsit încă cele mai potrivite cuvinte și, de aceea, îmi pun frâne mereu. Mi-ar plăcea să spun mai multe, dar deocamdată nu îndrăznesc să o fac. Deja în cartea aceasta unde e și Myuki cred că am făcut progrese, cred că am mers destul de departe cu privire la ce e în capul meu, în mintea mea, în corpul meu. Unul dintre colaboratorii mei în relația cu presa m-a întrebat la un moment dat, după primele mele cărți – dar de ce personajele dumneavoastră nu fac niciodată dragoste? Și așa era: nu făceau dragoste. Personajele mele, dacă le analizăm de la primele cărți, până la cele mai recente, sunt ca niște ființe vii: care descoperă secretele vieții, secretele dragostei, secretele fecundării, frica, moartea, iubirea. Poate, cum spuneam, voi îndrăzni, odată cu următoarele cărți, să spun mai multe…

Iubirile din cărți sunt la fel ca iubirile din viață?

Sunt și nu sunt. Sau: nu sunt și sunt. Aceasta este, de fapt, o temă, o problemă capitală. Cred că mai degrabă se diferențiază – este ca și cum am privi printr-o fereastă la cele două feluri de iubire, cele reale și cele din cărți. Iubirile din cărți sunt, până la urmă, departe de a fi la fel de puternice așa cum sunt iubirile din realitate. S-a scris, cum vorbeam și mai înainte, mult despre dragoste, despre iubire. În multe cărți sunt descrieri reușite, dar în fiecare carte apare un moment în care, da, sună bine ce spune autorul, dar nu, nu este ca în viață. Tema aceasta este una care

m-a preocupat dintotdeauna foarte mult. Să luăm un exemplu: cum să descrii un orgasm? Cum e posibil să faci una ca asta într-o carte, cum se poate spune despre intensitatea acelor momente? Și în cazul unui bărbat, și în cazul unei femei. Cum să descrii asta, cu ce cuvinte? Eu, în acele momente, sunt aproape inconștient – nu știu dacă mai sunt viu sau dacă sunt mort, dacă sunt într-un pat sau dacă mă aflu în Turnul Eiffel…

Orgasmul ca ascensiune în Turnul Eifell! E prima oară când aud o asemenea comparație, vă mărturisesc….

(zâmbește)Da. Deci, cum să descrii o asemenea stare? Cum să o faci? Și atunci, cum să semene una cu alta. Personajele sunt mici sau, în orice caz, altfel, radical altfel, în comparație cu ceea ce se întâmplă în viața reală.

În ceea ce scrieți, vă este mai ușor să lucrați cu ideea de „iubiri“ (plural și literă mică) sau e mai simplu când aveți în fundal ideea de „Iubire“ (singular, majusculă)?

Nu mă gândesc la Iubire cu majusculă; poate că aceasta este, mai degrabă, treabă filozofilor, a lui Platon sau a altora. Eu prefer o conjuncție – am în minte, desigur, în spate, ideea de Iubire, dar scriu despre o iubire concretă, carnală, specifică. Eu încerc să traduc, într-un limbaj senzual, ideile acestea mari – fie și ideea de Dumnezeu, spre exemplu. Și atunci, nu rămân doar în planul acela, atât de sus. Pe de altă parte, aceasta este o întrebarea foarte frumoasă și foarte provocatoare. La ea e foarte greu de găsit un răspuns foarte încăpător. Mă gândesc și eu, de fiecare dată: despre ce fel de iubire vreau să scriu, despre ce fel de iubire scriu? Poate să pară o lipsă de modestie, dar, când scriu, mă gândesc mai ales la propriile mele iubiri. Iar sentimentele personajelor, senzualitatea lor – față de toate acestea încerc să văd cum mă plasez eu, personal, individual.

În ce poveste scrisă sau în ce povești de iubire deja scrise, două-trei să zicem, v-ar plăcea să trăiți?

Văd și sensul oriental al întrebării dumneavoastră…

Da, e inspirată de M. Yourcenar, din povestea ei Izbăvirea lui Wang Fo… Acolo e cu un pictor care se topește într-un tablou.

E greu să răspund. Chiar e greu. Pentru că sunt atât de multe. O să încerc să fac o piruetă și o să spun așa: când încep o carte, mi-aș dori să trăiesc în acea carte și să trăiesc acea iubire. Mi-au plăcut foarte multe povești de dragoste – și foarte multe filme de dragoste. Acum îmi vine în minte un film al lui Mulligan, Summer of 42, un film a cărui acțiune e plasată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în New England. Un adolescent de 15 ani se îndrăgostește de o tânără; soțul tinerei era plecat pe front. În film, nu se întâmplă nimic; tânărul nostru doar visează la acea femeie. Visează cu o așa de mare forță și reproduce pe plajă, alături de prietenii săi, ce ar dori să facă cu acea tânără. La final, se duce la ea acasă; când ajunge acolo, inițial nu e nimeni, se aude doar un disc muzical. La un moment dat, vede pe masă o telegramă – în care se spune că soțul femeii murise pe front. Femeia iese din cameră, îl îmbrățișează pe tânăr și cei doi încep să danseze. E ca și cum visul s-ar fi materializat. Pentru mine, și aceasta este imaginea iubirii care este mai puternică decât moartea. Și, da, mi-aș fi dorit să fiu acel adolescent, acolo, lângă actrița care joacă personajul feminin…